Doug

Duminica, intr-un parc l-am cunoscut pe Doug. Era un catel foarte frumos cu privirea trista. A venit la mine iar eu am crezut in mod fals ca vine sa se joace. Insa nu a facut asta. In loc si-a gasit un petic de iarba undeva la picioarele mele si s-a lasat pe el.

Avea ochi incredibili si asta mi-a atras imediat atentia. Nu parea sa se supere ca am scos camera si nici faptul ca superagularul meu era destul de intrusiv. S-a intins cu botul pe labe in directia soarelui care statea de ceva vreme sa apuna. De fapt nu parea sa ma bage deloc in seama. Era prins in lumea lui si privea in orizont.Din cand in cand adormea, scaldandu-se in lumina calda a ultimelor raze de soare. O lasa sa ii curga prin corp,o lasa sa danseze de-a lungul firelor de blana.Si adormea, ghemotit precum un fetus.Din cand in cand se trezea, se uita in jur, se uita in ochii mei de parca ar vrea sa spuna ceva pentru care nu isi gasea cuvintele (sau in cazul lui o forma de expresie). Nu latra, nu dadea din coada si nu raspundea la nici un fel de mangaieri.Lume mai trecea pe langa, treceau copii care il admirau si il stigau. Treceau adulti si batrani. Se uita si la ei cu o oarecare nostalgie si apoi revenea in visarea lui.M-am gandit ca ar putea fi bolnav, insa parea cat se poate de sanatos. Aproape o ora si-a mentinut rutina. Se scula din cand in cand, mai privea catre soarele muribund apoi adormea la loc.Si intr-un final pamantul si soarele s-au atins in orizont iar Doug le-a privit intalnirea indelung. Si cand soarele a murit in sfarsit si frigul a umplut aerul, a inchis si el ochii si a adormit.