Mahalaua Artisti care sa se tiganeasca pentru inca un procent din bruma de bani care se scoate din show-biz-ul românesc am mai vazut. Desi, numai si statutul de artist exclude cuvântul de cort. Impresari care-si dezbraca artistii de intimitate si, in urma unui conflict, sa le puna pe tapet pâna si desuurile comportamentale, am mai vazut, de asemenea. Si, fie vorba-ntre noi, cam toate pornesc de la bani. Nici conflictele intre generatii nu sunt de natura extraterestra. Nu cred ca exista casa lasata de Dumnezeu pe pamânt in care relatiile dintre parinti si copii sa fie numai lapte si miere. Sititi vorba: vai de parintii care nu asculta de copii! Lasând gluma la o parte, nimeni nu poate afirma fara pic de jena ca viata de familie inseamna, in mare, altceva decât un lant de eforturi, sacrificii, rabdare si concesii, indiferent de ce parte a baricadei te-ai afla. Copil fiind, iti sunt rezervati 7 ani din viata cu educatia obligatorie si pisalogeala parinteasca, si vreo 20 de ani de invatatura pe banda. Nu este o perspectiva prea amuzanta! Nici ca parinte nu ai parte de o alta mai placuta. Mai renunti la un coafor pentru a plati o meditatie, mai iti umpli stomacul cu cartofi prajiti pentru a cumpara rechizite... si te pregatesti pentru o viata plina de griji si responsabilitati. Dar toate acestea nu tin mult, ci numai pâna inchizi ochii. In general, si de o parte si de cealalta, satisfactiile sunt mici si rare, iar bucuriile trec repede, ca un InterCity prin halta. Pornind de la ideea ca nimeni nu este perfect, nu-ti vine sa stai ca la spectacol si sa arati incriminator, cu degetul aratator spre greselile celuilalt. Si copilul iti mai trânteste câte o obraznicie, de-ti vine sa bombani ziua in care nu te-ai dus la cinematograf si ai preferat sa stai acasa ca sa-l concepi. Si parintele mai comite câte o nedreptate si te pedepseste asa, “aiurea-n tramvai”, pentru o gogomanie de care nu esti responsabil. Cu toate astea, copil si parinte, apartinem cu totii unui bun simt crestinesc ce ne impiedica, in mod normal, sa ne batjocorim unii pe altii. Nu iesim in strada pentru a face demonstratii ca plozii ne-au facut de rusine la sedintele cu parintii, sau ca mama sau tata ne-au altoit o palma si ne-au interzis petrecerea de la discoteca. Indiferent cât ne-ar seca la suflet, sunt dureri de care nu te poti plânge. Caci, asa cum ne-au invatat bunicii, nu e bine sa stie strainii ce e la noi in vatra. Cât de salbatic ni s-ar parea gestul fiicei noastre de a urla pe posturile de televiziune toate nefericirile legate de familia sa! Cât de condamnabil ar fi un parinte care-si reneaga copilul pe unde apuca si-l “considera mort” pe motiv ca progeniturei i s-a suit independenta la cap. Insa daca gestul de a-ti spala izmenele murdare in public vine de la o “artista” si de la “managerul” ei inruditi, doar intâmplator, printr-o legatura de sânge, “spectacolul” devine bâlci reprobabil. Mahalaua provoaca repulsie, indiferent de cauzele care au determinat-o. Sunt putine aspecte ale vietii post revolutionare care mai necesita limite de comportament. Mai nou, se pare, ca in România, orice se poate. Inclusiv sa organizezi, la nivel national, un meci de aruncat cu laturi in obrazul celui cu ajutorul caruia existi. Inclusiv sa violezi intimitatea propriului copil fara de care, la urma urmei, din impresar te reduceai doar la statutul de biet parinte neinteles, ca alte zeci de milioane. Mare ti-e gradina, Doamne, si mult ne mai tolerezi!