Pentru mine s-a terminat cand aveam vreo 11 ani. Acel univers fantastic in care orice era posibil doar pentru ca eu credeam asta. Acel univers in care stateam zi de zi si construiam o racheta care sa ma duca in spatiu, folosind cu nerusinare atasul de la motocicleta bunicului meu. Imi amintesc si acum cat se poate de clar schitele desenate, sistemul de propulsie cu niste arcuri conectate la o pereche de aripi scurte situate in partea de jos a rachetei. Am fost unul dintre cei mai inventivi copii din bloc, de multe ori faceam machete functionale din carton a diversilor Transformers si Macron pe care ii vedeam zi de zi pe tvr, si apoi ii dadeam la schimb pe diverse obiecte. Armele din “aventurierii spatiului” facute din polistiren si spre final niste pixuri care aveau in partea exterioara un rezervor de carbid, adaugam apa iar gazul era evacuat prin mina de la pix, care nu mai avea bila. Distractie garantata cu focul. Si lista ar putea continua la infinit, dar poate alta data.
Apoi pe la 11 ani m-am indragostit prima oara, lucru atat de simplu si fatal pentru tot ce insemna inocenta mea si lipsa de griji. Atunci, printr-un refuz m-am hotarat sa fac ceva, sa impresionez. Mi-au cumparat ai mei curand calculator si in scurt timp faceam animatii in corel draw, folosindu-ma de delay-ul extraordinar al programului, care afisa layerele din spate in fata unul cate unul. Apoi Corel Photopaint, corel move, pov si in cele din urma Max, iar restul e deja pe net. Mijloacele nu si-au servit niciodata scopul, dar macar am reusit sa fac o cariera din asta si sa imi faca placere. Dar imi lipsesc enorm zilele acelea, chiar daca pe atunci imi lipseau enorm zilele acestea.
Jan
27
