Daca e ceva ce am invatat acum 5 ani cand am renuntat sa ascult ce spune presa si mi-am luat inima in dinti si am petrecut o zi alaturi de emigranti la granita Grecia/Macedonia a fost fix asta: Sa nu mai ascult ce spune presa.
Nu au trecut nici 5 secunde si deja aud tiuitul ala surd atât de familiar si îmi dau seama ca nu am cum sa mă mai întorc iar in încă 5 totul va dispărea într-o mare de culori. Mai arunc o ultima privire in jur chiar in clipa in care contururile imaginii se accentuează si imaginea seamănă cu un desen cubist de o claritate impecabila. Nu apuc sa mă uit prea bine caci intre timp toate obiectele din jur își pierd semnificația si odată cu semnificația si statutul de obiecte. Si brusc, iată-l: Acel loc in care parca am fost dintotdeauna, ca o capela sau un tunel format din culori si pattern-uri caleidoscopice perfecte, simetrice, interconectate si infinite.
Ma sperie ocazional genul de rationament folosit de persoane din jurul meu in acest trend de islamofobie la nivel european. E acelasi gen de retorica si rationament folosit in discutiile electorale sau listele de comentarii de pe varii articole pe internet.
