Acest post este dedicat tatalui meu, pe care unii s-ar putea sa il cunoasteti cu pseudonimul Miron Manega din diverse publicatii, unele lansate chiar de el (Liceenii, HMM, Revansa, Nopti Albe, Cutezatorii…) , si care astazi a implinit varsta de 52 ani. Acum cateva zile si-a lansat (sau mai degraba i s-a lansat pentru ca a fost un cadou) , primul volum de poezie , intitulat “Salonul Refuzatilor”. Poezia a fost pasiunea si visul lui, vis umbrit in timp de grija zilei de maine, de intretinerea familiei si incet-incet a deviat de la planul sau de a-si dedica viata artei. Sper sa reuseasca sa isi regaseasca drumul. La multi ani !

Poezia care urmeaza este una din cele mai frumoase, daca nu cea mai frumoasa, si preferata mea din foarte putinele pe care le-am citit in ignoranta mea. Asadar :


POVESTEA ZAPEZII
de Miron Manega

Era o tara-n care nu ningea…
Cu oameni negri e povestea mea:
Atit de negre lacrimi, si de triste,
inabuseau in negrele batiste
incit, odata, un strain le-a zis
(Avea strainu,-n brate, un cais)
C-ar fi de-ajuns o lacrima de-a lor
Sa piara si cais, si calator!
Ei l-au privit cu ochiul stins si timp,
Dar cum stringeau taciunii de pe cimp
Si timp n-aveau de vorbe – au tacut.
Si dus a fost strainul cel limbut.

A mai trecut o noapte si ceva.
Si-n tara asta-n care nu ningea
Nici barem printre ginduri,uneori,
Veni pe lume un copil din flori…

Era frumos copilul, ca un vis
De nimeni povestit, de nimeni scris,
Si-atit de blind, incit ti se parea
Ca ochii lui imensi, de peruzea,
Te vindecau de triste si de negre.
Iar mai tirziu, cind miinile-i alegre
Si-au inteles menirea si norocul
Dezmeticind in colburi negre – jocul,
Cercat-au el si frigul, si arsura,
Si mingiierea ierbilor, si zgura,
Vesmintul trist pe trupul de vestala,
Pizmasul maracine sub petala,
Taisul, lantul, rugul si cenusa,
Si fulgul inefabil, si catusa…
Atit trudit-au gindul lui sa stie
Ce-i stins in rod, ce-i rodnic in pustie
Si-atit de tainic le-a deprins orindul
Ca se-mbunau stihiile, urmindu-l…

Cum a crescut copilul, nu v-as spune,
Ar fi un cintec negru – de taciune!
in zaristea posaca si putina
El n-avea loc de propria lumina,
Ca-l urmareau cu ura fara margini
Locuitorii negrelor paragini
Sa-i interzica miinile si visul
Care trezeau in amintiri caisul
Vestit cindva de un strain limbut…
Cerneau lumini in visul lui tacut
Peste pamintul parasit de iezi;
Lumini cu nume palid, de zapezi.

Si visul lui era o piaza-rea
in tara-n care nimeni nu visa,
Caci multi l-au ascultat. Si l-au crezut.
Si dorul de zapezi de la-nceput
Mocnea acum ascuns pe sub cenusi.
Si paznici negri se-nmulteau la usi
Cu jbilturi groase incercind sa prinda,
in latul lor, vreun murmur de colinda…

Dar cum, de la un timp, ii urmarea
in truda lor, o pasare de nea
Si de nesomn zareau lunateci iezi,
L-au prins pe visatorul de zapezi
Si l-au legat, departe de lumina,
Cu lanturi grele, intr-o fosta mina.
L-au judecat apoi, grabit, in taina,
L-au condamnat sa nu mai poarte haina,
Sa n-aiba drept la adapost ori mas,
La buna ziua sau la bun-ramas,
La somnul cel obstesc, ori la vreun pat,
Sa poarte vesnic lesa cu stigmat,
Sa fie ars de viu pe metereze
Vreun vis de va-ndrazni sa mai viseze…
Lasat sa fie-n plata nimanui
Cind s-o dezice de zapada lui!

Iar cind la temnita s-au dus sa-l vada
Gasit-au doar o mina de zapada.

Pentru cine e intersat, mai multe poezii si texte ale sale le puteti gasi pe poezie.ro