Tony Soprano spunea intr-un episod ceva in genul : “Nu exista o solutie geografica pentru o problema emotionala”

Islanda, partea a 3-a.

Am plecat spre aeroport direct de la servici la ora 6 dimineata. Trebuie sa adaug ca am facut asta din propriu liber arbitru, fiind vorba de un proiect pentru al carui deadline tineam sa fiu prezent. Din pacate s-a intins totul si in cele din urma finalul a venit mai tarziu cu 24 ore, cand eu deja nu mai eram in tara. In drum spre  aeroport am resimtit ceva ce nu mai traisem de multi ani. Sentimentul ala de goliciune totala, de despartire de tot chiar daca tot nu inseamna mare lucru, de parasire a unui loc stiind ca la intoarcere nu ma va mai astepta nimic, sau va fi fost schimbat definitiv.

Nu am mai calatorit de foarte multa vreme si cum am mai spus undeva intr-un post am probleme mari in a  lua o decizie de calatorie. Partea cu plecatul e pesemne un instinct deprins din experienta directa ce imi dicteaza sa stau locului, sa stau nemiscat aici altfel lucrurile risca sa se schimbe iremediabil cat sunt plecat.
Iar problema deciziilor:  Daca momentul prezent nu e altceva decat rezultatul deciziilor si evenimentelor din trecut pesemne cat tot ce am decis vreodata nu poate sa fie decat prost.Asa ca luni de zile am stat cu google earth deschis. Am planificat, l-am rasucit pe toate axele, am vazut mii de poze din mii de locuri si am stat de zeci de ori cu paginile companiilor aeriene afisand zboruri. Insa niciodata nu am ajuns nicaieri.
Si totusi, Islanda.. E  ceva la tara asta ce  ma atrage in continuare. Sau poate e doar nevoia disperata de a ma deconecta, de a fi departe de toate. De problemele emotionale, de stres, de job, de mine insumi. Brainwashing pe marginea lumii.Oricum intr-un final am reusit sa iau bilet si sa organizez cat-decat o mica vacanta. De acolo am inchiriat o masina 4×4 pentru a putea strabate drumurile mai dificile.

Avionul din Bucuresti catre Londra a fost ca de obicei o experienta in sine si am nimerit cu un intreg taraf de manelisti/lautari, oricum niste domni de culoare si etnie rroma a carui nivel de poluare fonica poate fi comparat poate numai cu femeile spaniole. Am asistat la un concert de “eu vara nu dorm” pe voce tremurata a la Adi minune plus o amenintare indirecta cu un cutit pentru ca ma uitam urat la unul din ei. Urasc din toata inima zborurile cu Wizz Air, intotdeauna povestea e aceeasi.
Intr-un final, dupa inca 7 ore petrecute in Londra si 3 in alt avion, am ajuns in Reykjavik.
Am un amic ce intamplator lucreaza acolo si pe care l-am sunat sa ne vedem la o bere dupa ce ma cazez. Mai tarziu acest amic urma sa ma avertizeze in legatura cu “seriozitatea” islandeza. Sigur, sunt foarte prietenosi, foarte de incredere insa pur si simplu nu te poti baza pe ei. Lucru pe care urma sa il aflu cand am ajuns la hotel (sau ma rog, un guesthouse) si unde nu era nimeni. Incuiat, un telefon de contact la care nu a raspuns nici dracu si cam atat.  3 ore mai tarziu am primit cam 5 telefoane din 3 locuri diferite cu instructiuni de intrare. Aparent cineva uitase sa imi trimita un mail in care era specificat un cod de la o casuta de valori la intrare unde se gasea cheia de la camera. Atat. Fara check-in, fara nimic: luam cheia, intram, dormeam si plecam dimineata. Fascinant.
Dupa ce am reusit sa intru si am facut un minunat dus am dormit pentru ultima oara bine.

 

Ziua 2.

Nu ca ar fi vreo diferenta majora in perioada asta intre zi si noapte. Cand am ajuns eu existau cam 4 ore in care soarele statea imediat sub orizont fara ca vreo clipa sa fie intuneric.
Dimineata mi-am facut bagajele si le-am carat pana la compania de inchiriat masini ce se afla la un km distanta. Mentionez ca era cea mai ifetina companie si jeepul inchiriat era si el cel mai ieftin din oferta, insa la un pret infernal de mare (150E/zi). Iar masina un Ssangyong cu 300.000 km la bord pe langa care un Aro parea lux. Simplul act al deschiderii portbagajului necesita o tehnica speciala descrisa de baietii de la companie si era o aventura ce putea sa dureze pana la10 minute. Usile se incuiau dar nu prea iar masina la cea mai mica denivelare parea sa se rupa in doua.Era rupta, ruginita, prarbrizul crapat. Am primit instructiunile de folosire, instructiunile generale de supravietuire in pustietate, termenii asigurarii si am plecat la drum.

Vremea fiind destul de urata mi-am propus sa conduc pana in cel mai indepartat punct al traseului si abia de acolo sa plec incet inapoi. Iar de pe drumul principal imi doream sa iau cat mai multe drumuri de tip F spre inima tarii: catre marele necunoscut, dincolo de zonele turistice si dincolo de oameni in general.
Pentru cei ce nu stiu drumurile de tip F (f-roads) sunt un fel de drumuri de munte ce nu pot fi strabatute decat de masini 4×4. Au inclinatii ce ajung uneori la 40grade, strabat sute de rauri care trebuiesc traversate cu mare grija si in general singura diferenta intre ele si pamant oarecare fiind delimitarea clara si absenta riscului de a te scufunda in nisip. Uneori e mai simplu sa o iei direct pe pamant care e mai putin accidentat. Majoritatea drumurilor din Islanda sunt de tip F si de cele mai multe ori chiar si drumurile ce pe harta sunt trecute ca normale sunt neasfaltate si nu poti depasi 20km/h pe ele orice masina ai avea. Exista drumul principal, “drumul 1” care e perfect si care ocoleste insula. din el mai pleaca drumulete mai mici, tot asfaltate, insa nu exista nici o cale de a patrunde spre centrul tarii decat pe drumuri de tip F, care sunt deschise doar 2-3 luni pe an.
Asadar am plecat la drum spre sud. Visele mele de a parcurge macar jumatate din tara (vest, sud, est, si centru) s-au spulberat in fata plauzibilului si dupa cateva calcule simple mi-am dat seama ca nu am cum sa parcurg 3000 km in 5 zile cum trebuie, mai ales avand in vedere natura traseului. Mi-am propus ceva mai practic: si anume sa conduc pana in Hofn care se gasea undeva in sud-est (cam la 500km de capitala) si inapoi.
Am mai trecut printr-un mall si un supermarket pentru cumparaturii. De mancat am luat pentru 5 zile 4 cutii de cascaval feliat, multe sticle de apa minerala, 3 paini si niste mere. Nu credeam sa am nevoie de mai mult si nici nu am avut.
Am mai trecut prin niste magazine de echipament montan si de drumetie. Mi-am cumparat o borsetuta din aia frontala pentru a scapa de povara lucrurilor care atarna prin buzunare, pentru a avea la indemana o sticla de apa tot timpul. Am trecut pe la un magazin vodafone in speranta ca voi gasi o certela preplatita cu internet. Nu stiam la ce voi fi folosit internetul si oricum nu aveam semnal. Dar am spus sa fie. Din pacate aici e clipa in care o sa injur iar compania Vodafone pentru ca telefonul meu luat de le ei nu era blocat in reteaua Vodafone cum scria, ci in reteaua Vodafone Romania.Asa ca nu am avut acces nici la internet timp de 6 zile si nici la semnal telefonic o buna parte din drum.
Imi plac mallurile. Imi place sa ma plimb prin ele. Imi place ca e forfota si vad oameni noi, imi place sa ma uit la produse, imi place sa cumpar lucruri. Sunt o curva a consumerismului.
Am iesit din mall si am plecat spre sud. De mentionat ca pe langa lucrurile cumparate de acolo imi facusem plinul din Bucuresti cu :
-2 carduri noi de 64gb fiecare sa nu raman fara memorie cand mi-e lumea mai draga pentru ca am renuntat la ideea de a avea un hard extern pentru stocare. Hardurile sunt nesigure si cea mai buna solutie e sa tin totul pe card. Intamplarea face ca datorita experientei acumulate intre timp nu am facut nici un sfert macar din numarul de poze pe care il facusem prima oara. 64Gb mi-ar fi fost suficienti.
-O tableta Samsung Slate care a inlocuit laptopul. Compacta, rapida, fara necesitatea unei tastaturi si nici spatiu irosit aiurea. In plus am luat-o pentru ca avea digitizer wacom si pen cu sensitivitate la presiune deci puteam sa pictez pe ea. De fapt mi-am propus sa pictez si m-am si apucat recent. Un alt pansament pentru o inimia sangeranda.Nu am deschis-o pana la finalul excursiei.
-Un sac de dormit (nu am stiut ca va fi atat de frig asa ca am luat unul marcat ca fiind pentru 10 grade. Si-a facut treaba fara probleme.
-O pereche de pantaloni lungi, de vara, si 3 perechi de pantaloni scurti (nu stiu ce a fost in capul meu. am purtat aceiasi pantaloni toata excursia si chiar si cu ei mi-a fost frig). Triocuri, bluze, o geaca te tip windstopper, lenjerie, trepied, lanterne, baterii de rezerva pentru laptop etc.
Si cam astea ar fi.

Pe drum , privind peisajul, am inceput sa imi amintesc toate locurile prin care fusesem alta data, toate aventurile prin care am trecut. Cascadele, traseele de zeci de km pe care le-am parcurs in miez de noapte  semiadormit, locurile in care am atipit mergand, micile scorburi in pamant in care ma retrageam sa ma odihnesc putin, gandurile si starile ce le traisem alta data. Vulcanul ce acum 2 ani cuprinsese sudul intr-o patura groasa de cenusa acum dormea linistit si nici urme nu mai erau ca s-a intamplat vreodata ceva. Iarba a crescut la loc, zonele erau iarasi populate iar acolo unde odata pamantul gemea si tremura acum era o liniste totala.

Si dupa toata portiunea asta melancolica am ajuns in locul in care am facut prima prostie. Era o plaja undeva in proximitatea Vik unde am vazut niste urme de cauciucuri pe nisipul negru si m-am gandit eu in naivitatea mea ca nu poate sa fie decat sigur. 50m, 60m, 70m si incet masina s-a oprit complet infipta cu rotile in nisipul moale si umed. Ei, dracia dracu. In prima zi ? Ce sa fac acum ? Ce altceva decat inca o prostie. In loc sa actionez rational si calculat (sa curat nisipul din jurul rotilor, sa trec masina in 4wd si sa folosesc diferentialul FARA a accelera prea mult) am facut exact inversul. Am lasat-o cum era si am calcat acceleratia. 2 minute mai tarziu si 100kg de nisip imprastiat in aer si masina era cu totul ingropata pana la garda. Mintea de pe urma a venit, dar la ce bun ? Am sapat o ora cu mainile goale (nu, masina nu era dotata nici cu lopata si nici cablu. Nu ca aveam de ce sa agat cablul pe plaja aia oricum) si am setat masina cum trebuie,  doar ca sa renunt in cele din urma in fata neputintei si sa merg sa caut ajutor.
Undeva pe o colina era o casuta cu o masina parcata. Usile erau deschise si niste rufe la uscat lasau sa se inteleaga prezenta cuiva. Am urcat in cautarea unui ajutor insa la apropierea mea si auzul vocii care intreba daca e cineva acasa o mana de femeie si-a facut aparitia din spatele usii deschise si a inchis-o dupa ea. Mama dracu de ospitalitate islandeza !
Mai departe am intrebat niste turisti care aveau masini mai rasarite cu potential de tractare, insa toti erau grabiti si nu puteau. In cele din urma a fost un grup de 4 turisti germani, cred, care m-au ajutat sa ies impingand toti 4.
Si atunci am rasuflat prima oara usurat…
Dar mi-a trecut repede si minte nu m-am invatat. Am mai facut cateva fotografii pe plaja aia si am plecat la drum. Era cam 10 seara, soarele tocmai apunea si mai aveam vreo 200km de mers pana in laguna glaciara macar. Au urmat  60km de peisaje desertice formate din campuri de lava. Apoi doar munte ce se intindea cat vedeai cu ochii iar deasupra ghetarul. Vatnajökull este cel mai mare ghetar din Islanda si daca nu ma insel unul din cei mai mari din lume. Avand peste 8000 km patrati dureaza jumatate de zi numai pentru a-l strabate pe sosea, de-a lungul lui. Grosimea ghetii de pe el e in medie de 400m dar ajunge si pana la 1km.Vazut de la baza arata ca un masiv montan obisnuit, singura diferenta fiind limbile de gheata care ies din el din cand in cand. Etern si mereu in schimbare, limbile astea miscatoare alimenteaza majoritatea raurilor care parcurg tara. Cu cat te apropii mai mult de el, cu atat numarul podurilor si latimea apelor de sub ele creste. Ghetarul este cel care alimenteaza celebra laguna glaciara Jökulsárlón, mii de bucati masive de gheata curgand zilnic in ocean din el. Sunt nenumarati temerarii care si-au pierdut viata incercand sa il escaladeze si inscriptii comemorative se regaseau peste tot.
Undeva inainte de Jökulsárlón (ceasul arata deja ora 11 noaptea) am vazut un drum micut lateral care ducea inspre una din limbile astea de gheata, drum pe care l-am urmat. In scurt timp un semn a aparut in fata cum ca mai departe drumul e proprietate “mountain rangers” si ca se poate merge doar pe jos. Fiind deja noapte (conform ceasului) nu cred sa ma fi deranjat cineva asa ca am mers pana la capat. Acolo, dupa vreo 100m de mers pe jos, se putea vedea un lac glaciar o limba de gheata pe care se putea urca de pe pamant direct pe ghetar.

Atmosfera e greu de descris, mai ales avand in vedere momentul zilei si lumina semi crepusculara. Intregul ghetar se simtea cum geme si crapa, se auzeau bucati enorme de gheata rupandu-se si pravalindu-se in apa, in strafundurile lui, ecourile picaturilor si izvoarelor interne ce sapa in mod constant pesteri si crevase. Suprafata lui era compusa din gheata limpede ca sticla si un strat de pamant negru. Fara crampoane pe pantofi e extrem de periculos de mers si cativa metri pe el, neputand vedea exact unde se termina gheata si unde incepe pamantul ala namolos pe care se poate pasi. Zeci de gauri si crapaturi al carui fund nu se putea vedea ci doar auzi impanzesc suprafata. Unele vizibile, altele acoperite partial de cate un dop de noroi sau bucatica de gheata fragila. Mi-am dat seama din start cam cat de periculos e un astfel de loc. Un singur pas gresit, o alunecare si odata picat intr-una din gaurile alea nimeni nu imi va mai gasi vreodata trupul. Numai ideea unei morti lente, cu oasele sfaramate intr-una din gaurile alea m-a speriat suficient cat sa fac pasi inapoi.Mi-am adus aminte ca in aeroport erau niste postere ce spuneau “Respecta natura ! Dar nu e o garantie ca si ea te va respecta si ea”
Am plecat cu grija maxima la pasi din locul ala ce incepuse sa imi dea fiori si am coborat de pe  bucatica de ghetar.

Dupa inca o ora de drum am ajuns la Jökulsárlón. Am ramas surprins putin de faptul ca fata de cum mi-l aminteam de acum 4 ani era gol si linistit. Nu am avut nici o oportunitate foto deosebita la ora aia asa ca am parcat masina pe malul lacului si am deschis pentru prima oara sacul de dormit. Nu am mai dormit intr-un sac de cand eram mic si am fost in singurul meu camping. Asa ca pot nota si asta pe lista de experiente noi. Si pentru ca era o experienta noua a fost usor comica tentativa mea de a ma baga in respectivul sac.Sau ar fi fost comica daca era cineva sa ma vada… Dar nu era nimeni. Doar la cativa metri masina in care mai dormea cineva. Parea sa fie o femeie pe bancheta din spate. Pusese in geam niste prosoape sa nu fie deranjata atunci cand soarele rasare.
Suflete ratacite…. Atatea suflete ratacite in pustietatea asta.

Ziua 3

Ma trezesc… O particularitate a mea e ca nu visez decat atunci cand imi e frig deci pesemne era foarte frig, pentru ca am vizat mult. Am visat-o pe ea intr-un context neinteligibil, am vizat peisaje, munti. Creierul meu derula lucruri, isi facea rutina de aranjare a amintirilor in sertare mai accesibile sau mai ascunse in functie de prioritatile pe care doar el le stia.
M-am uitat la ceas si arata ora 4:30 iar soarele deja rasarise. M-am uitat si la termomentrul de la ceas si arata pe undeva pe la 3 grade. Am subestimat iarasi vremea si din economie de spatiu luasem un sac de dormit pentru temperaturi de 10 grade. Cu ceva haine in plus era ok insa, oricum fata de experienta dormitului la 0 grade direct pe iarba era un upgrade.
M-am uitat in jur. Masina de langa era tot acolo si femeia respectiva dormea in continuare. Am pornit putin motorul sa ma incalzesc cu speranta ca nu o voi trezi.
Undeva in orizont un fotograf cu trepiedul dupa el intr-o eterna vanatoare de cliple isi facea rutina. La fiecare 10m lasa trepiedul jos, punea aparatul pe el si fotografia ceva. Am zambit putin la gandul ca probabil asa ma vad si eu din exterior.
Dupa ce m-am incalzit si am mancat 3 felii de cascaval, 3 felii de paine si 2 mere am iesit.
Lacul, fata de acum 4 ore, era acum  plin de mici ghetari ce goneau catre mare. Mi s-a parut uimitor felul in care se schimba peisajul de la ora la ora.
Am coborat din masina cu echipamentul foto dupa mine. M-am intersectat de cateva ori cu celalalt fotograf, ne-am salutat din priviri si am trecut pe langa fara sa intram in vorba. Nu am stat prea mult in zona pentru ca nu era lumina pe care o avusesem acum 4 ani si mai era si weekend, urmand ca in cateva ore sa fie suficient de multi turisti cat sa strice orice
Si am condus mai departe catre Hofn. Peisajul si-a mentinut aerul schimbator si din soare a devenit innorat, apoi iarasi soare si apoi un nor de ceata a cuprins toata peninsula. La fiecare cativa km opream sa mai fac niste fotografii apoi conduceam mai departe. In cele din urma am ajuns in Hofn si am intors masina dupa ce am facut plinul pentru a 3-a oara.  “Bolidul” asta care prindea suta in 1 minut manca oricat intre 10 si 20l de motorina in functie de conditii asa ca ma asteptam sa fac plinul destul de des. Un lucru  aveam oricum in minte, si anume faptul ca pe drumurile inland benzinariile au si distante de 250km intre ele asa ca intotdeauna sa fac plinul atunci cand pot. Altfel risc sa raman fara benzina exact unde nu trebuie.
La intoarcere norul de ceata transformase deja tot peisajul in ceva chiar mai suprarealist decat era oricum. In special Jökulsárlón. Se puteau vedea siluetele unor turisti cu aparate foto ce profitau de conditii iar pe apa bucati de gheata apareau si se pierdeau in neant. Fata de noaptea precedenta si dimineata cred ca acum chiar erau oportunitati foto suficiente. Dar chiar si asa nu puteam zabovi prea mult pentru ca deja dupa o zi nu vazusem nimic din ce chiar imi doream sa vad nou. Am plecat mai departe.
Pe drum erau niste zone marcate pe gps foarte clar. Unele stiam ce sunt, altele devenisera neclare si notitele aratau doar a ceva de genul “canion cool” sau “stanci misto”. Era insa o cascada, Svartifoss, pe care imi doream mult sa o vad. Situata undeva la inaltime si pe marginea drumului principal, principala caracteristica o reprezentau formatiunile de roci pe care se afla. Perfect cubice, perfect paralele, aratand ca o pictura sau un basorelief brutalist. Pana acolo insa mai era si m-am decis sa merg si pe drumurile laturalnice care dadeau catre ceva ce parea interesant. Si in felul asta am putut sa vad o gramada de locuri cool prin aspect sau pur si simplu prin gradul de pericol sau dificultate al accesului. In general cam toate se rezumau la a ma duce undeva foarte aproape de una din limbile de gheata ala muntelui in cate un lac sau rau de la baza. Astfel am aflat ca mai exista o laguna glaciara similara cu Jökulsárlón, mai exact Fjallsárlón. Mai mica, mai intima, mai aproape de inima muntelui. Nicidecum la fel de spectaculoasa ca sora ei insa cu un farmec aparte. NU erau mai mult de 5 persoane pe acolo si am putut sa iau pranzul in liniste.
Mergand mai departe am ajuns in acelasi loc in care fusesem noaptea precedenta si am mai urcat putin pe ghetar pentru a putea fotografia micile pesteri si gauri pe o lumina decenta. Acum, in lumina soarelui, atmosfera era cu totul alta si parca si iminenta mortii disparuse din aer.
La nici 500m alt drum lateral ducea undeva. In capat era un semn cum ca m-as afla undeva insa nu stiam exact unde. Un cuplu de drumeti tocmai cobora de pe munte si i-am intrebat. Era un traseu de drumetie de-a lungul limbii de gheata pe care tocmai fusesem. De ce nu ?, mi-am spus si m-am apucat sa urc. Daca nu pot vedea ghetarul de pe el macar pot sa il vad de langa. Asa ca am urcat vreo ora pana intr-un loc de unde nu parea sa se mai poata inainta. Am luat o pauza si am admirat peisajul. Privind cu atentie inspre imaginile incredibile ce le oferea combinatia de gheata albastra cu pamant rosiatic de pe ghetar am putut remarca niste siluete.Niste alpinisti profesionisti isi sapau drum pentru o expeditie ce urma sa aibe loc. Unul din ei sapase chiar un set de trepte care aratau de-a dreptul scoase dintr-un context arhitectural. “Trebuie sa fac asta intr-o zi” mi-am spus eu…

Am coborat si am plecat. Svartifoss nu am mai pucat sa o vad pentru ca odata ajuns acolo era un semn care spunea ” Svartifoss – 3km”. De orice insa nu de inca o urcare lunga pe munte nu mai aveam chef acum si daca as fi facut asta probabil corpul meu ar fi cedat. L-am taiat cu un gust amar de pe lista si in locul lui mi-am spus sa ma plimb putin prin imprejurimi. Raul care curgea din respectiva cascada trecea pe acolo. Si peste rau vreo 3 podulete. La baza poduletelor doi parinti isi duceau copiii (4) la scaldat. Am fost tentat sa fac acelasi lucru vazand copiii cum se balacesc, ba chiar m-am dus la masina sa las rucsacul si sa iau lenjerie de schimb si slip. Insa am renuntat rapid la idee imediat ce am intrat cu picioarele in apa. “Suficient pentru un soc hipotermic” mi-am spus in gand estimand temperatura. Chiar si asa apa aia rece mi-a dat un boost de energie care m-a facut sa raman in picioare ceva mai mult timp. Uimitor cum un drum compus in majoritate din a sta in cur cu un volan intre maini poate sa fie atat de obositor..

Pe nevazute soarele ajunsese din nou undeva in partea de jos si atunci am realizat ca nici astazi nu voi apuca sa intru cu masina unde imi doremam: spre Landmannalaugar . Mai aveam timp insa sa merg pana in Vik si eventual sa prind niste lumina buna acolo daca ma grabeam.
Si ca veni vorba de grabit: Limita de viteza in Islanda este de 90km/h. Nimeni nu o incalca insa. Majoritatea masinilor merg cu 80 in ciuda drumului bun si chiar daca de multe ori aveam 70km/h foarte rar ma depasea cineva. Nu exista o cultura a vitezei acolo si lumea pare sa nu se grabeasca. Oricum nu prea vad spre ce ar putea sa se grabeasca .
Eu m-am grabit.
Pe drum s-a pornit o furtuna cumplita de nisip. Peisajul aducea foarte mult cu ceea ce vazusem in urma cu 2 ani cand vulcanul cuprinsese totul intr-un nor de cenusa. Singura diferenta era tenta galbena de acum fata de griul ala aproape negru de atunci. “Ce frumos era atunci, cat de iesit din granitele realului. Cred ca mai am si acum o gramada de poze cu care nu am facut nimic si care au o gramada de potential.”
Cand am iesit din furtuna de nisip deja se vedea Vik. M-am hotarat sa nu opresc acolo ci mai degraba sa mai merg inca 15 km catre Dyrholaey, o limba de pamant chiar mai spectaculoasa, celebra pentru pasarile de pe ea, peisajul stancos si farul din varf. Farul si stancile nu mi-au oferit cine stie ce oportunitati datorita luminii, insa spre surpinderea mea am putut pentru prima oara sa zaresc cea mai comuna si in acelasi timp cea mai greu de intalnit pasare din Islanda :
Puffin-ul. Cu corp mic si grasut similar cu un pinguin, aripi mici, burta neagra, un cioc colorat aproape comic si niste ochi ce dau senzatia unei tristeti atipice pentru orice pasare fac din ei unele dintre cele mai ravnite intalniri de pe insula. M-as fi asteptat sa fie mai prietenosi insa la vazul unui om, in functie de momentul zilei, isi iau imediat zborul sau se ascund in gaurile in care locuiesc din stanca. Cu ceva rabdare si 15-20 minute de asteptat nemiscat cu aparatul in mana am putut sa surpind cativa.

Apoi la plecare inevitabilul s-a produs. O pasare s-a cacat pe aparatul meu foto. Perfect intentionat si cu rautate , altfel nu ar fi tintit tocmai aparatul foto.  Neplacut moment, mi-am spus. Dar poate e cu noroc.
Am sters aparatul bine si am plecat. La poalele stancilor de unde venisem cu 2 ore mai devreme am zarit doua oi (miei) destul de curioase ca aspect. La vazul masinii care se opreste ambele au tasnit catre ea cu un entuziasm greu de descris. Probabil numai la caini am mai vazut vreodata un astfel de entuziasm si bucurie la prezenta unui om, iar comportamentul oilor era identic cu al caninilor. Sareau, se lipeau, se urcau pe picior si lingeau exact cum ar face un caine.

Mai departe nu mai aveam unde sa merg asa ca venise timpul sa dorm. Pentru ca nu pot spune ca mi-a facut placere dormitul in sac am incercat un timp sa gasesc o cazare.Toate cazarile erau pline sau mult prea scumpe pentru ce imi trebuia mie : 4-5 ore sub un acoperis si un pat.
Asa ca am gasit un coltisor linistit si frumos, am incuiat usile, m-am cuibarit in sac si am adormit ca un prunc inconjurat de fantasmele si visele proprii. Si imaginea ei a fost ultima pe care am vazut-o inainte sa inchid ochii…

Ziua 4.

Aveam nevoie de un dus, mi-am spus uitandu-ma in oglinda retrovizoare. In ritmul asta voi fi in curand confundat cu un troll…
Eram deja relativ aproape de intrarea pe drumul 26, cel de pe care la un moment dat dadea in alt drumul ce ajungea prin nord in Landmannalaugar. Landmannalaugar e o zona semi muntoasa in interiorul Islandei care m-a fascinat tot timpul dar nu am reusit niciodata sa o vad. Era principalul loc pe care doream sa il vizitez acum si inca nu apucasem. Relieful e unul foarte interesant iar muntii au o particularitate ce consta in multitudinea de culori ce ii formeaza. Majoritatea islandezilor aleg acea zona pentru camping si vacante si nu foarte multi turisti ajung acolo. Un fel de paradis, mi s-a spus.
Am mers pe drumul 26 o perioada. Ma asteptam, nefiind drum de tip f, sa fie asfaltat si ok. Insa in scurt timp s-a transformat intr-un fel de poteca unde cu greu puteam sa depasesc 30km/h, iar atunci cand o faceam masina aluneca si se zdruncina de parca ar vrea sa isi dea duhul. In foarte scurt timp peisajul s-a transformat ntr-un desert total. In stanga se vedeau niste dealuri stancoase si niste cai manati prin desert de 2 calareti. In dreapta se vedea vulcanul Hekla si raurile de lava ce au format relieful de-a lungul timpului. Hekla e un vulcan nu extraordinar de mare, dar unul din cei mai activi. Ultima eruptie a fost in 2000 insa cea din 1947 a fost ce mai intensa. O bucata de lava propulsata in aer a aterizat, de exemplu, la 32km distanta.
La un moment dat am iesit la un drum asfaltat si am realizat ca am ales cea mai proasta alternativa spre Landmannalaugar si ca mai in nord pornea un alt drum care era asfaltat o portiune mult mai mare. Am facut dreapta pe drumul respectiv si undeva inainte de f-road-ul care ducea spre Landmannalaugar era o benzinarie unde mi-a facut plinul.
O scurta paranteza despre benzinariile in Islanda. In timpul noptii sunt doar niste pompe cu self-service. In timpul zilei ele sunt mult mai mult decat niste benzinarii. Sunt restaurante, puncte de intalnire, magazine, giftshopuri. Exista o cultura intreaga a benzinariilor in Islanda si de multe ori sunt singurele locuri unde mai poti sta de vorba cu cineva pe sute de km. La orice benzinarie se serveste inghetata la cornet si de la toate la care am oprit am cumparat una.
Mai departe am trecut pe langa un baraj masiv si un lac enorm in dreapta. Apoi incepea drumul spre Landmannalaugar. Nu a fost un drum foarte dificil, practic a fost acelasi tip de peisaj desertic specific campiilor de lava de la poalele Hekla si absolut lipsit de rauri de traversat dupa cum ma asteptam. Dupa vreo 25 km se puteau vedea in distanta culorile muntilor din Landmannalaugar si incet au inceput sa apara rauri pe langa drum si vegetatie bogata impreuna cu o multime de tipuri de pasari. Pe drum am vazut o singrua masina.
La intrarea in tabara din Landmannalaugar erau 2 rauri pe care a trebuit sa traversez. Cum era prima oara cand faceam asta (cel putin cu dracovenia asta de masina in care nu aveam incredere), am ezitat si am asteptat sa mai treaca cineva. Apa era destul de adanca acolo 70cm iar raul mai lat decat ma asteptam. Am trecut insa fara prea multe probleme, urmand sfaturile date de baietii de la companie. Sa merg putin de-a lungul directiei de curs a raului, sa o tin in diferential si sa nu accelerez, sa nu folosesc ambreiajul (m-am gandit o secunda cum vine asta la o cutie de viteze automata, pentru ca eu aveam cutie automata).
Am ajuns in tabara din Landmannalaugar. Acolo era o adevarata forfota, cel putin 100 corturi plus inca 50 masini/trailere parcate. Erau puncte de prim ajutor si avea toate caracteristicile unei zone de camping sigure. In stanga cum se intra era o vale a unui rau de-a lungul caruia se intindeau coline colorate, in centru un munte din lava si alte coline colorate in fata iar in dreapta coline colorate. Tot undeva in dreapta era un mic lac format din izvoare de ape termale in care vreo 30 persoane se relaxau in apa fierbinte. Mi-am propus ca a 2-a zi sa fac si eu o baie acolo, insa pana una alta aveam niste imprejurimi de vazut. Am vazut cateva semne ce marcau niste trasee montane si am pornit pe unul din ele. M-am intalnit la un moment dat cu niste hikeri si i-am intrebat cat de lung e traseul si daca e ceva frumos pe el. Mi-au spus ca mai mult de 3 ore nu ar trebui sa tina si sa urmez semnele albe si mai poi, cand le intalnesc, semnele alb-rosu. Drumul o sa urce ceva dar nu foarte mult iar in varf niste chestii vulcanice cu aburi, apoi va cobori si va iesi din nou in zona de camping. 3 ore inseamna ca pot sa ma intorc pe lumina la masina si sa mai vad cateva locuri. Asa ca am inceput sa urc. Nu pot spune ca peisajul a fost extraordinar de interesant pe drum, insa pana la urma era o drumetie si nu sightseeing. In varf, intr-adevar, niste zone in care aburul iesea din pamant, incins, cu un puternic miros sulfuros. Zona respectiva era galbena si lipsita de vegetatie ca mai toate izvoarele sulfuroase din Islanda. Si foarte dificil de abordat fotografic pentru ca intregul aparat se aburea in cateva secunde si nu stiu daca sulful era foarte sanatos pentru obiective. Sau pentru plamanii mei dealtfel, avand de fel niste tentative astmatice provocate de fumat si cateva alergii.
Din punctul respectiv mai porneau niste trasee care duceau adanc in munti dar pe care nu am vrut sa le abordez. Am coborat catre tabara. Pe drum insa am vazut in stanga unul din cele mai spectaculoase peisaje din toata Islanda. Pe cativa km, cat vedeai in zare se intindea o delta a unui rau de munte cu vegetatie inalta de 30cm si o multime de flori albe. Pe marginea ei erau zeci de oi ce pasteau linistite si de-a lungul raului sute de pasari ce ma duceau imediat cu gandul la delta dunarii. Ce era uimitor era contrastul extrem cu peisajul dezolant in jur. Practic era o oaza in desert, asa cum majoritatea raurilor din zona ofereau. Pentru ca deja era in umbra intreaga zona si nu avea rost sa o vad azi, am pus-o pe lista de maine. Apoi am coborat la masina, am mancat ceva si am plecat spre sud.

Spre sud drumul a devenit extrem de prost si dificil, si in jumatate de ora am traversat vreo 5 rauri si uracat 4 pante in care masina era exact la limita posibilitatilor tehnice. Aceleasi zone dezolante cu aceleasi mici oaze formate de rurile ce serpuiau printre munti. Din cand in cand se mai vedea cate un lac si am realizat ca probabil peisajul pe drumul asta, drum pe care intentionam sa ma intorc urma sa fie foarte spectaculos.
M-am intors in tabara de camping. Am inchis usile, golit bancheta din spate de tot ce era pe ea, deschis sacul de dormit si am adormit rapid…

Ziua 5

Ca de obicei m-am trezit la 4 si ceva, cu soarele abia rasarit. De data asta chiar inghetasem bine si altitudinea mai ridicata isi spunea cuvantul. M-am imbracat mai gros, am mancat ceva, mi-am luat rucsacul in spate si am plecat spre oaza pe care o vazusem in seara dinainte. Am trecut si prin varful in care se gasea zona sulfuroasa in ideea ca voi prinde o lumina buna si pentru asta. Ajuns la intrarea in valea respectiva am cautat o cale de a patrunde spre capat. Raurile se desparteau si se uneau de-a lungul ei, avand zone subtiri si zone groase, zone adanci si zone cu apa mica, formand un adevarat puzzle pe care trebuia sa il rezolv daca vroiam sa ajung in capat. Mi-a luat cam 2 ore sa ajung acolo, iar peisajul, desi din capat nu se putea vedea, se transforma treptat din verde in zona nisipoasa fara viata. 4 fire de apa principale plecau de acolo, si nu unul cum crezusem. Era raul principal care pleca dintre munti, in stanga si intr-o zona neabordabila. Era unul mai mic, care pleca undeva din centru tot dintre munti si presarat cu geysere sulfuroase. Era o cascada fix pe centru, extrem de spectaculoasa, si mai era inca un firicel, mai mic, ce pleca dintre muntii din dreapta. Dar drumul se cam bloca pe oricare din rauri as fi vrut sa urc. Apa era suficient de adanca sa imi ajunga pana la brau iar datorita reliefului nu se putea merge pe marginea ei. Asa ca venise timpul sa ma intorc.
La intoarcere insa nu am reusit sa fac acelasi traseu si undeva dupa 1 ora am ramas blocat. Firele de apa devenisera groase si adanci si nu mai existau portiuni peste care puteam sa sar. O perioada am reusit sa gasesc o poteca pe margine care urca pe stanci si pe care am putut sa merg de-a lungul apei dar in cele din urma se forma un fir mare de netraversat.Practic ar fi trebuit sa ma intorc pana in capad, la cascada si sa plec pe traseul initial insa nu stiam daca il voi mai gasi si nici nu merita. Asa ca singura solutie sa fost sa ma descalt si sa traversez raurile asa. Apa era dincolo de gradul de rece, in 2 secunde nu imi mai simteam picioarele si trebuia sa stau pe mal la soare un minut sa se dezmorteasca. Si asta desi afara erau doar 3 grade. Dupa 4-5 astfel de rauri am reusit sa ajung pe partea cealalta, la poteca de pe care plecasem. Am folosit servetelele pe care le aveam in rucsac pe post de hartie igienica si m-am sters bine, m-am incaltat si am coborat mai departe, catre masina.


Pe la ora 12 am plecat din Landmannalaugar pe drumul din sud. Vremea era cat se poate de buna, rapoartele spuneau ca drumul e traversabil fara probleme. Acest drum din sud trebuia sa iasa undeva la 50km inainte de Vik, prin zona unde cu 2 zile in urma trecusem printr-o furtuna de nisip. Erau cam 70km de f-road de traversat, deci cu opriri cu tot nu ar fi trebuit sa depaseasca 6 ore. In prima parte a drumului am vazut acelasi peisaj pe care il vazusem in seara precedenta, cu diferenta ca acum lumina era de miaza zi. Pe tot drumul am vazut maxim 5 masini in cam 8 ore.
La un moment dat am oprit pe cineva sa intreb cat de adanci sunt raurile mai departe. Era un francez cu sotia si fetita care vizita aceleasi locuri ca si mine, dar in sens invers. Pe bancheta din spate, cu o jovialitate specifica varstei si entuziasmul calatoriei era fetita lui, in varsta de aproximativ 13 ani. Ce m-a cutremurat pana in maduva oaselor au fost trasaturile faciale ale copilului, aproape identice cu cele ale EI. Niciodata nu am vazut pe cineva sa aibe exact aceiasi ochi, aceeasi privire patrunzatoare, aceleasi buze. Ba chiar si micile gropite de pe fata erau acolo. Ca o sora geamana dincolo de timp. As fi vrut sa iau numarul masinii, as fi vrut sa vad cine erau oamenii astia, sa studiez arborele genealogic. Poate in felul asta as fi putut afla mai multe despre ea, de unde a plecat samanta asta de frumusete pe care o caut cu atata disperare.
Am plecat mai departe si o perioada peisajul din jur s-a pierdut undeva in ganduri. Urmam drumul din inertie si conduceam pe pilot automat. Nu imi puteam lua gandul de la intamplarea de mai devreme . A insemnat ceva ? De ce acum ? De ce aici ? Privind in retrospectiva a fost probabil cel mai interesant moment al intregii calatorii iar mintea mea are tendinta sa ascunda foarte repede intr-un sertaras obscur orice e diferit de restul, orice e socant sau traumatizant. Amintirea fetitei abia acum, scriind aceste randuri si incercand sa imi amintesc pas cu pas totul a iesit la iveala. Nu pot sa nu ma intreb oare cate amintiri ca asta lipsesc din perceptia mea asupra trecutului ? Si daca trecutul meu e doar o poveste spusa pe jumatate sunt macar eu cine cred ca sunt ? Nu e prima oara cand imi pun intrebarile astea si nici prima amintire importanta pierduta si regasita.
Am iesit din visare vreo 20 km mai tarziu cand drumul a devenit dificil si imi cerea toata atentia posibila. Si asta a fost si ultima oara cand am mai avut acces la respectiva amintire pana in momentul de fata.

Un drum lateral facea stanga si parea sa duca inspre nicaieri, mai adanc in inima tarii. Paream sa am destula benzina si macar de curiozitate am facut stanga sa vad unde duce. Vreo 10km a fost peisajul familiar de dinainte, insa brusc si fara sa imi dau seama totul s-a transformat in desert. In spatele meu era o dara de praf care se ridica 10m si apoi se pierdea in aer. M-am uitat pe gps sa vad incotro ma indrept.
Paranteza: Gps-ul in Islanda. Nu am gasit vreun soft care sa ofere harti decente pentru Islanda. Cand aveam pda exista Garmin care oferea o acoperire decenta si masina era dotata tot cu un Garmin. Din pacate nu erau trecute decat soselele principale si cateva drumuri de tip F. Daca era sa ma iau dupa el acum conduceam de 70km offroad. Google maps are o acoperire buna insa optiunea de download offline a intarziat sa apara. Puteam sa downloadez mici portiuni dar asta nu ajuta pentru drumuri lungi. A ajutat insa pentru centrul capitalei sa imi gasesc drumul spre hotel si cateva locuri marcate.Am incercat sa cumpar o cartela Vodafone preplatita insa se pare ca telefonul meu e blocat in “reteaua Vodafone din Romania” si nu in “reteaua Vodafone” cum mentiona. Ar trebui sa scriu ceva la un moment dat si despre asta ca tot am prins gustul de a-i injura. Oricum, chiar daca aveam acces la net ar fi fost inutil, nici macar semnal de telefon nu aveam, darmite 3g. Solutia pe care am gasit-o a fost o aplicatie numita “russian military maps” ea permite downloadul unor harti in format deschis si mult mai detaliate ale intregii planete si asta m-a salvat. Harta avea 2gb de date la un nivel de zoom cat-decat ok, si ar fi avut 37gb la un zoom maxim. Insa nu era nevoie si m-am pregatit din timp de acasa cu o harta a islandei in respectiva aplicatie si cu punctele marcate pe ea. Sigur, nu permite navigare, insa nici nu ma interesa asa mult, puteam sa urmaresc si singur harta si sa imi fac trasee. De fapt principalul ei scop il reprezinta traseele de hiking, avand acces la harti de inaltime, trasee de hiking si trasee de biciclism. Mi-am dat seama in felul asta ca imi place mult mai mult sa calatoresc asa, pe sistem clasic decat cu un soft de navigare. La fel, mai mult decat utila a fost harta fizica a Islandei ce se gasea in masina si care e minunata pentru a avea o imagine de ansamblu, ecranul mic de telefon nepermitandu-ti asta.

Revenind. M-am uitat pe gps si undeva in departare parea sa se gaseasca un lac enorm, Langisjor. Cum macar am aflat ca ma indrept spre ceva, am continuat drumul. Si din desert peisajul s-a transformat in desert extrem. In locurile unde la un moment dat erau rauri de traversat acum drumul trecea prin niste santuri ce indicau prezenta unor rauri la un moment dat. Posibil chiar si anul trecut, din ce aflasem anul asta a fost cel mai uscat din ultimii 80.
Un semn arata ceva catre dreapta. In departare se putea vedea o mica vale si un lac. Nu pareau sa fie mai mult de 3km asa ca m-am abatut de la drum. Si in capat lacul (asa spunea gps-ul) Blautulon. Pe marginea lacului un semn destul de nelinistitor indica faptul ca pentru a trece mai departe trebuie sa intru cu masina in lac, de-a lungul marginii. Fuck that ! mi-am spus. Asta mai lipsea, sa intru cu masina in lac, in mijlocul a nicaieri, fara semnal la telefon, fara picior de om sau urma de casa pe 100km. Sunt singur, nu am picioarele formate pentru calatorii lungi si NU imi doresc sa raman prins aici, nici sa platesc o avere pentru masina aia (desi estimarea mea spunea ca dezastrul ala pe 4 roti nu are cum sa faca mai mult de 2-3k euro, chiar daca pretul de noua e de cateva zeci de mii). Dar nu stii niciodata cum e evaluata. In fine, nu m-am riscat la asta si nici nu pot spune ca pe partea cealalta era ceva. Era fix ce era si aici, adica nimic, doar ca pe partea cealalta. De ce s-ar duce macar cineva acolo, doar de dragul de a se duce ?
M-am intors la drumul principal. In vreo 15km de pustietate s-a vazut in sfarsit marele lac. Probabil apa din el era toxica in vreun fel, pentru ca nu se vedea pe langa vreo urma de planta, fir de iarba sau floare. Doar enorme plaje de nisip negru. SI ca veni vorba de nisipul negru. Ai spune ca m-am invatat minte din prima zi in legatura cu intratul cu masina in nisip. Ei bine, ca sa nu cumva sa blochez traficul aici (a se mentiona ca in 3 ore cat am fost pe drumuletul asta catre nicaieri nu am vazut nici o masina), am parcat pe marginea drumului, in apropiera lacului. M-am dat jos, am facut cateva poze si m-am odihnit. Mai departe chiar nu avea rost sa merg, ar fi fost un peisaj identic de-a lungul unei ape cale de 30km. In departare si acolo de unde izvora respectivul lac se intindea maiestos Vatnajokul, partea lui nordica. Nu se auzea nimic, nu se auzeau nici macar valurile lacului, nu se auzea ciripit de pasare sau vreo musca in aer. Asa ca m-am hotarat sa ma intorc.
Masina nu a plecat, ingropata in nisip la 20cm de drumul abordabil. Nu era posibil asa ceva, nu puteam sa raman acolo. M-am uitat din nou la telefon si nu aveam semnal. Trebuie sa abordez situatia cat se poate de rational si sa scot masina. Nu am mai pornit motorul pana nu am sapat cu mainile, din nou, sant de-a lungul rotilor si pana pe drum. De curiozitate am sapat pe langa ceva mai adanc sa vad cat de adanc e nisipul. Era moale deasupra si devenea si mai moale si umed dedesubt. Am realizat ca aveam o singura sansa de a scoate masina asa ca m-am asigurat ca fac totul cum trebuie. Cineva de la companie mi-a spus ca pe un teren extrem de dificil sau zapada sunt niste sigurante pe roti pe care trebuie sa le rotesti. Nu stiam ce fac ele insa mi-am spus ca s-ar putea sa aibe de-a face cu esp-ul. Le-am intors. Dupa ce m-am uitat cu atentie ca rotile nu se afla nici macar un cm in nisip si au cale dreapta catre drum am pornit motorul, am trecut masina in 4wd low, am trecut-o in diferential r3 (maximul posibil) si am apasat cat am putut de bland acceleratia. Masina a plecat de acolo fara nici o problema si cand m-am vazut pe drum am rasuflat de 10 ori mai usurat ca prima data. Apoi am batut cale intoarsa si nu am mai oprit pana nu am iesit din nou la drumul spre sud.
Drumul incepand de aici a fost lipsit de peripetii. La un moment dat pe stanga am vazut o cascada superba incojurata de verdeata si in apropierea careia am stat o vreme. Pe dreapta inca se vedeau masinvele muntoase specifice Landmannalaugar iar in departare prindea contrur Katla. Peisajul, incet incet si-a pierdut factorul de spectaculos si a devenit iarasi sec si uscat semn ca ma apropiam de campiile de lava ce inconjurau Vik. La un moment dat am trecut pe langa un semn care indica o cascada foarte mare. Insa nu putea fi abordata decat pe jos si mi-am dat seama ca oricum vazusem destule cascade asa ca nu m-am mai obosit, mai ales ca drumul ar fi durat 3 ore dus-intors.
Era deja tarziu cand am iesit la drumul principal, si era si mai tarziu cand am ajuns in Vik. Suficient cat plaja si coastele sa fi pierdut deja lumina soarelui, si unica mea sansa ar fi fost sa mai trec pe la Dyrholaey. Poate o sa mai vad niste puffini. Puffinii erau acolo, la fel si cei 2 miei entuziasti de acum 2 zile. De data asta mieii erau prinsi in mijlocul mesei si nici ca m-au bagat in seama. Iar puffinii tocmai se pregateau de culcare in scorburile lor si orice tentativa de a ma apropia se solda cu ei ascunzandu-se definitiv in stanca.
Mai era ceva marcat pe harta in zona ce marcasem din Bucuresti. Epava unui avion doborat sau prabusit undeva in trecut, a carui istorie nu am reusit sa o gasesc. Era un avion american care aterizase fortat pe plaja. Aveam coordonate gps aproximative insa nu stiam exact unde se gaseste. Stiam doar ca era undeva pe malul marii, intr-o zona pustie la cativa km de sosea.
Din fericire am dat intamplator peste 2 persoane in cautarea aceluiasi loc. Era un tip mai negricios, american care nu vorbea prea mult si unfotograf polonez care vorbea foarte mult dar o engleza stalcita si greu de descifrat. Cel din urma avea la el 2 aparate foto nikon pe film pozitiv. Intrebat de ce, a spus ca prefera filmul, si mai ales pozitivul. E usor de developat si poate sa puna filmul direct in proiector, acasa. Nu are computere si nici nu ii plac prea mult. Are doar acel proiector. M-am gandit ca probabil e ceva foarte similar cu ce aveam eu in copilarie si pe care ma uitam la diapozitive cu varii povesti. Si atunci m-am gandit pentru prima oara la originea numelui diapozitiv si faptul ca avea in componenta termenul “pozitiv” .

Ce nu stia nici unul din noi e ca avionul era destul de greu de gasit si erau de mers 3 km prin nisip adanc fin in teritoriul skua. Pentru cine nu stie skua reprezinta o specie de pasari foarte mari, o combinatie intre albatrosi si vulturi care sunt extrem de protectivi cu cuiburile lor, pe care le aseaza de-a lungul plajelor islandeze. In momentul in care cineva incearca sa se apropie, cei doi parinti se ridica de la sol si ataca intrusul in patternuri de zbor foarte similare unor avioane de vanatoare. Se departeaza mult in sensuri opuse, se apropie zburand la firul ierbii si apoi plonjeaza in aer si spre capul intrusului cu ghearele inainte. In general trec la cativa cm de scalp si nu ating, dar am citit si de cazuri de atacuri reale. Iar in zona respectiva nu erau 2-3 cuiburi, erau zeci. Am mers 2 km incercand sa ne ferim de pasari si in cele din urma am ajuns. Am postat acum cativa ani un filmulet despre respectivele pasari si atacurile lor:

Avionul era fascinant nu atat prin aspectul lui, ci prin imaginea totala pe care o forma. Cat vedeai cu ochii nisip negru si acolo el: fara coada, cu urme de gloante de calibru mare de-a lungul fuselajului, cu inscriptii miliate americane (pe langa cele de genul maria + ion = love 2009 ), cu toate partile non-metalice mancate de timp. Una din gaurile de glont indica o traiectorie fix prin dreptul pilotului si m-am intrebat un timp ce s-a intamplat de fapt acolo. Nu cred ca exista artilerie antiaeriana islandeza si nici nu cred ca au avut vreun conflict cu statele unite iar urmele de gloante erau toate laterale. Deci a fost vorba de un dogfight.
Ciudat e ca dupa, atunci cand am cautat pe internet am descoperit ca totusi avionul nu fusese doborat ci aterizase fortat cand a ramas fara combustibil in 1970. Si atunci ce erau toate urmele din fuselaj ? Care e istoria lui ? In fine, aici am gasit mai multe informatii :
http://www.lonelyplanet.com/thorntree/thread.jspa?threadID=1515590
de mentionat ca eu l-am vazut prima oara in filmuletul acesta superb :

Iar cele 2 persoane care mai erau acolo l-au vazut intr-un videoclip/trailer Sigur Ros care mie imi scapase:

Mai departe cei 2 s-au intors iar eu am mai ramas pentru cateva poze. La itnoarcere am trecut prin acleasi aventuri cu skua. de data asta mai concentrate doar asupra mea, fiind singur.
Am ajuns la masina si am plecat sa caut cazare. Nici de data asta nu am avut succes, singura pe care o gasisem costa 200E pe noapte. Am mai mers 50-60km catre nord, pe undeva prin zona de unde in ziua precedenta urcasem spre Landmannalaugar si am recurs la sacul de dormit.
In noaptea aia am visat mult dar nu mi-am amintit nimic.

Ziua 6

M-am trezit intr-o caldura cumplita pe la ora 11. Am dormit mult mai mult ca de obicei si ma simteam de parca as fi baut o noapte intreaga. Nici nu mai stiam exact unde sunt sau cum am ajuns acolo.
Asta era ultima zi de inchiriat masina asa ca planul era simplu. Drumul inapoi spre capitala si cateva vederi turistice plictisitoare (Geysir si Gulfoss). Locurile au fost exact pe cat de plictisitoare si pline de turisti americani grasi pe cat imi imagineam. La Gulfos erau cativa care faceau poze cu Ipad-urile. Imaginea in sine era hilara si de prost gust. In sine genul ala de turisti imi faceau greata. Ia o agentie de voiaj, ia un avion, ia un autocar. Opreste unde te opreste autocarul, coboara-ti fundul gras din el, fa cateva poze, nu te plimba deloc, apoi urca din nou in autocar. Care e diferentia intre asta si a vedea poze direct de acasa de pe calculator nu stiu.
Apoi am plecat catre capitala, unde am ajuns destul de repede si m-am cazat la hotelul pe care il rezervasempentru ziua urmatoare. Un binemeritat pat, un binemeritat prim dus in 4-5 zile. M-am simit ca nou.
Din punctul asta totul era safe, totul era lipsit de aventura. Mai aveam cateva ore pana seara si trebuia sa profit de ele cat mai am masina. Singurele lucruri care imi veneau in minte erau cele din zona capitalei, Blue lagoon si apele termale din jur. Doar 50-60k.
Dar aici a fost momentul in care din nou probabilitatile s-au rasucit si intors pe toate partile, s-au sincronizat si s-au concetizat in ceva ce nu ar fi trebuit sa fie dar e. Dupa 5 zile de mers prin cele mai proaste drumuri, unde harbul ala de masina avea toate sansele sa cedeze, dupa 5 zile de fortat fiecare surub, fiecare incheietura a masinii si in care nu s-a intamplat nimic aproape spre surprinderea mea tocmai pe cel mai bun drum sa se intample ceva.
Eram cam la 30km intre Reykjavik si aeroportul Keflavik cand roata din stanga spate s-a hotarat sa isi ia zborul. Am crezut ca e o pana initial, masina s-a lasat brusc pe stanga, a facut brusc stanga apoi dreapta si in timp ce ma chinuiam sa repun masina pe o traiectorie sigura am vazut roata sarind pe langa mine, lovind banda de pe contrasens in fata unei alte masini care abia a evitat-o si apoi plonjand undeva in departare. Pesemne masina de pe contrasens era condusa de “captain obvious” pentru ca in timp ce eu inca ma chinuiam sa opresc masina (aveam 100/h cand s-a intamplat) el incerca sa imi arate ca mi-a zburat o roata. In cele din urma am tarat masina pana pe dreapta si am pus avariile.
A fost momentul ala in care m-a cuprins un ras aproape isteric. Am ras ca un prost timp de 10 minute. Am sunat compania de inchiriere sa le spun de patanie apoi am plecat cu aparatul foto in cautarea rotii. Dar roata parca fusese inghitita de pamant.
Nici peisajul nu ajuta prea mult (roca neagra vulcanica cat vezi cu ochii). Dupa vreo ora si-au facut aparitia si baietii de la companie iar dupa inca 30 minute a mai venit o domnisoara foarte draguta cu o masina de inlocuit. Am mai cautat impreuna inca 1 ora blestemata de roata insa nu era de gasit. Parca o inghitise pamantul. Si probabil ca asta s-a si intamplat intrucat la vreo 100m, de-a lungul soselei se intindea o crevasa enorma al carui fund nu se vedea. De la acea domnisoara care era extrem de vorbareata am aflat ca undeva pe acolo si-a ingropat un cadavru singurul criminal din Islanda. Intr-una din crevasele alea. A fost putin mirata de faptul ca sunt atat de amuzat dupa o intamplare in care multi s-ar panica. Insa pentru mine a devenit deja un cotidian sa se intample ceva iesit din comun, ceva ciudat, periculos dar din care sa ies nevatamat ca de obicei. Probabil in toate cele 6 zile de stat acolo a fost cel mai placut moment.
Pentru ca in lumea asta in care am uitat macar sa zambesc sincer, timp de de 1 ora am ras isteric ca un nebun de absurditatea lucrurilor.
Si apoi am luat masina noua si am plecat mai departe. Am vazut un ultim apus de soare in peninsula intr-o zona in care apa iese boloborosind la suprafata cu o temperatura de 100 grade. Exact deasupra cercului de foc. In zona asta sunt cateva cutremure zilnic,unul dintre ele resimtindu-l chiar si eu cat am stat acolo.

Apoi m-am intors la hotel si am verificat internetul. Am aflat ca intre timp nu mai aveam presedinte si tot haosul din lume s-a pornit in lumea politicii. Ponta e acum prim ministru si mai citisem ceva de niste scandaluri la Bruxelles.
Incet incet am resimtit contactul cu casa, cu tot ce lasasem in urma, cu toate de care incercasem sa evadez si nu am putut. Cat timp am fost acolo nu exista zi si nu exista noapte, nu exista timp, pierdusem notiunea trecutului sau prezentului. Sinapsele s-au facut in moduri diferite, haotice, ganduri veneau si treceau fara noima. Numai faptul ca am calatorit din nou in atata timp a adus prin asociere toate gandurile, emotiile si sentimentele pe care le aveam acum ani de zile cand faceam acelasi lucru. Si toate lucrurile cu care erau asociate reveneau acum in minte puternice ca atunci. Si cred ca au ramas adanc asociate cu orice calatorie, cu orice zbor de avion, cu aerul oricarui oras care nu e Bucurestiul. Noul s-a amestecat definitiv cu vechiul si de fiecare data rascolesc trecutul calatorind. M-am intors acasa  mai obosit decat am plecat si mai prins in ganduri si obsesii. Iar gandul de la plecare cum ca ma voi intoarce catre nimic a revenit, s-a instalat si s-a materializat. Una peste alta pe cat de spectaculoasa e tara, pe cat de interesanta a fost aventura nu mai pot spune ca a meritat.

Ziua 7

Ziua 7 a fost zi de odihna. Am colindat strazile Reykjavik-ului cautand ceva, am cumparat o noua borsetuta frontala pentru ca cea dinainte nu era extraordinar de comoda, am cumparat manusi speciale care sa tina foarte bine de cald dar sa permita si manevrarea aparatului foto. Am fost la un pas de a-mi cumpara crampoane pentru escaladat ghetari (pentru ceva ce voi face probabil o singura data nu ar fi meritat), pe scurt m-am uitat in special de echipament montan si de hiking. Mi-am propus ca eventual sa merg si in romania sa fac niste trasee insa odata ajuns si prins imediat in capcana propriei mele existente mi-a cam trecut gandul. Am fost si in cateva magazine suveniruri si de electronice. Electronicele au niste preturi prohibitive fata de restul europei datorita taxelor vamale. Am fost intr-o biblioteca draguta si am cumparat un album de fotografii cu Islanda asa cum am facut de fiecare data, precum si cateva alte mici suveniruri. Apoi m-am intins pe iarba undeva in centru si am citit. De citit, in rarele ocazii cand fac asta o fac pe un kindle cu care ma impac minunat. Are suficient de mult din senzatia unei carti clasice si destul de multa comoditate tehnologica incat sa fie exact compromisul pe care mi-l doresc. Am citit ceva de Murakami, o carte inceputa cu multe luni in urma : 1q84, foarte interesanta dealtfel. Dar un zambet amar imi strabate fata atunci cand imi amintesc de ce am citit prima oara Murakami si de ce tin in continuare sa citesc din cand in cand. Nu se pune problema sa nu imi placa, universul creat de el este absolut fascinant si rezonez cu el. Mai degraba imi pun problema de ce imi place.  Si de ce imi plac multe lucruri care imi plac. De ce ne plac multe lucruri care ne plac. E ceva cu care rezonam in mod intrinsec sau o serie de factori de multe ori externi. Ne place ceva pentru ca place altcuiva, ne place ceva pentru vrem sa ne placa ceva. Sistemul de valori e un subiect foarte interesant si cred ca l-au abordat altii mai bine decat mine.

Ziua 8.

Ziua 8 a constat in drumul spre casa. Unde nu ma mai astepta nimic, nici macar o iluzie.

……………

Nu pot, in final,  decat sa recomand oricui e amator de delir vizual sa treaca pe acolo si sa guste tara asa cum trebuie si nu dintr-un autocar. Am vazut zeci de hikeri care mergeau cu rucsacul in spate cate 60km, am vazut biciclisti care faceau acelasi lucru catre inima tarii. O masina e un compromis frumos cu conditia sa va dati jos din ea din cand in cand si sa o luati la pas.
Insa faceti asta cat mai repede. Subiectul principal de discutie pe acolo era eruptia iminenta a vulcanului Katla: sora mai mare a lui Eyjafjallajökul. De fiecare data in istorie eruptia lui Eyjafjallajökul a adus dupa sine si eruptia Katla iar incepand de anul trecut a dat deja semne de neliniste. “1 an, poate 2” spunea o tipa geolog din Noua Zeelanda care trecea prin Islanda fix pentru a studia asta. Apoi va erupe. Si cand va erupe va face vulcanul de acum 2 ani sa para mic copil. Vik, zona din sud cu totul va disparea ingropata in lava si cenusa.Se pune problema evacuarii intregii tari. Si are logica avand in vedere cum arata zona din sud acum 2 ani. Nici nu mai vorbescdespre ce se va intampla cu traficul aerian.
Islanda va muri din nou si va renaste din cenusa asa  cum a invatat sa faca de atatea veacuri. Iar cine vrea sa o vada in forma actuala sa o faca acum.

Si daca tot am adus vorba de Sigur Ros, va rog :

 



comments