Aleg foarte des sa scriu articole despre subiecte controversate. Unii ar spune ca o fac pentru a ieși in evidenta, pentru senzaționalism. Se prea poate, dar raționalizarea mea diferă de asta. Aleg subiecte controversate pentru ca in anumite cazuri subiectele controversate sunt  simptomele unui establishment care se clatină. Altfel nu ar fi controversate, ar fi doar ignorate. Se spune ca numai atunci când establishmentul se clatină un singur individ are putere ca individ, ca cea mai mica forța poate inclina balanța într-o parte sau alta. Așa ca iată-mă.

Subiectul de fata, deși l-am discutat de nenumărate ori pe Facebook am simțit nevoia sa îl las scris intr-un mod atât de coerent pe cat sunt in stare și pe blog. Mi-a trebuit puțin curaj pentru asta pentru ca mi se pare foarte delicat chiar și pentru mine. Nu as vrea sa spun ca as vedea lucrurile in același fel daca as fi pus într-o anumita situație și pentru asta spun mersi. și poate ca e mai bine sa privesc mai detașat.

Belgia a aprobat acum câteva zile  legea eutanasiei in cazul copiilor. Desigur, articolele romanești  prezinta lucrurile într-o forma senzaționalista, arătând cu degetul și aruncând cuvinte gen criminali sau naziști. Comparația mi se pare atât de deplasata încât articolele mi se par pur și simplu de prost gust. Privind de undeva mai de sus îmi pare fix opusul nazismului, este libertatea umana exprimata la maxim, este libertatea suprema in care poți face ce vrei cu trupul tău fără ca alții sa te oprească pentru ca ei “nu cred”  ca e bine sau “STIU” ca e greșit. Aici subiectul e ceva mai delicat pentru ca e vorba de copii și se tot arunca in vânt argumentul consimțământului. Iar asta cu consimțământul e cu dus și întors. Ca oameni, de-a lungul timpului suntem supuși unui proces neîncetat de schimbare, de evoluție. Orice decizie luata in orice moment din viată este luata raportat la datele pe care le avem, la trăirile și experiențele din trecut. Ce decizie am lua la 20 de ani nu e aceeași cu cea pe care am lua-o la 30 șamd. și pentru asta orice decizie luata oricând este corecta pentru ca ăștia am fost la acel moment. Linia trasata intre zona de vârsta cu consimțământ și cea fără e mai mult arbitrara și aleasa in baza unui vag model care stipulează ca pe acolo se termina maturizarea cerebrala. Adevărul e ca maturizarea cerebrala nu are mare legătura cu maturizarea psihologica pentru ca după cum spuneam conștiința e in perpetua schimbare. Desigur, se pot da multe definiții pentru ce înseamnă a fi matur, se poate folosi argumentul momentului in care suntem in stare sa ne asumam răspunderea pentru lucruri însă și asta e un argument ales de noi adulții. Adică noi, adulții, cei care ne-am autodefinit a fi adulți am setat regula respectiva in funcție de noi. și apoi i-am dat numele de lege. Intr-o lume in care speranța de viată ar fi de 14 ani situația ar fi absolut diferita. și poate ca situația va fi iarăși diferita in viitorul apropiat in care diferențele cognitive și intelectuale intre noua generație și vechea generație vor fi atât de mari încât copiii vor fi cei care vor stăpâni lumea și regulile ei. Cu alte cuvinte durerea pe care o resimte un copil este a lui și numai a lui. Nu e aceeași durere pe care ai resimți-o tu cum nicio durere nu e la fel pentru nimeni.

Dar in fine, am luat-o puțin pe arătura și am deviat de la subiect. Susțineam ca acea limita a liberului arbitru e ceva vag, ales și nu ceva ce exista dincolo de percepția noastră asupra lui. Așadar revenim la problema copiilor și eutanasiei lor. Acea persoana (pentru ca îmi place sa cred ca sunt și copiii persoane și nu doar niște cățeluși ) are o alegere de făcut, diagnosticat fiind cu o boala incurabila in stadiul terminal și având in fata opțiunea finalului vieții in durere. Poate alege sa fie tratat pana putrezește intr-un pat. Poate alege sa aștepte un leac minune. Poate alege sa fie pompat cu morfina (heh, cred ca asta ar fi varianta mea) pana moare. Poate alege sa moara și sa evite toata chestia asta. Face asta având toate informațiile la dispoziție. E alegerea lui, indiferent ce vârsta are, atâta timp cat durerea aia e a lui. E alegerea lui. Nu a ta, nu tu cel ce crezi ca știe mai bine ce trebuie sa facă și trebuie sa îndure. Nu a ta pentru ca tu crezi ca o sa ajungă in iad prin asta și atunci ii dictezi viată după credințele tale. Nu a ta pentru ca viată lui e mai valoroasa pentru tine decât pentru el și in egoismul tău îl forțezi sa rămână alături de tine, pentru ca te simți tu mai bine așa. Nu a bisericii, nu a guvernului sau alta reprezentare a majorității ce își impune voința colectiva asupra minorității. Asta e adevăratul nazism.

Acum vreo 5 ani a murit bunicul meu. Era o persoana pe care o respectam mult și îmi plăcea mult ca om. Intr-o zi s-a îmbolnăvit și in scurt timp a fost mort. A fost singura persoana draga pe care am pierdut-o pana acum și m-a marcat mult. Când am ajuns acolo a fost prea târziu, se mai găsea doar un corp neînsuflețit pe o masa, cu gura deschisa și vata in nas. In jurul lui un alai care îl jelea și la care am participat și eu. Întreaga scena de boceala se auto stimula și mă stimula și pe mine sa bocesc. și cu alai a mers bunicul meu pe strada spre cimitir, cu claxoane și cu popa, cu bocete și cu un soare bolnăvicios. La un moment dat impactul pentru mine a fost atât de puternic încât am simțit ca mă detașez de mine și mă vad de undeva de a afara, ca vad o scena mai mult comica decât tragica, ca întregul lucru era ca o piesa de teatru din care nu mai făceam parte. Am fost la un pas de a începe sa rad isteric. și apoi s-a terminat totul cu un sicriu in pământ. Game over.

După cum spuneam m-a marcat profund evenimentul respectiv, și cel mai mult m-a marcat ceea ce mi s-a povestit ca s-a întâmplat înaintea morții. Un bătrân chinuit care urla de durere și se ruga la Dumnezeu sa îl ia pana nu baga el degetele in priza. Nu înțeleg cum ceva in genul asta poate exista in ziua de azi. Nu înțeleg cum omul ala care nu a făcut nimic rău, a fost blând și generos cu toata lumea și cu toate animalele sa ajungă la punctul respectiv. Sa sufere atât de mult și sa nu i se ofere alternativa. Nu vorbesc neapărat de eutanasie, vorbesc măcar de niște doze mari de morfina. Orice numai sa ușureze suferința pe care nici nu pot sa mi-o închipui. Cam pe atunci s-a întâmplat sa îmi formez părerea asta atât de puternica legata de alegerea de a muri.

Mă uit cu din ce in ce mai mult respect către popoarele nordice și disprețuiesc din ce in ce mai mult propria nație și propriile idei majoritare asupra a ce e bine și rău. Pentru ca in prea multe cazuri aici e bine sa fie rău. Ba chiar TREBUIE sa fie rău. E bine sa suferi pentru ca așa trebuie. E bine, deși e rău. E bine sa nu faci sex înainte de căsătorie, sa nu faci sex fără sa faci copii și sa nu faci sex prea des. Deși e rău. E bine sa nu mănânci prea mult, sa ai perioade in care nu mănânci nimic și nu bei decât apa. Deși e rău. E bine sa nu faci sex cu persoane de același sex deși asta e ce te reprezintă și asta e felul tău de a-ti exprima sexualitatea. Deși e rău. E bine sa mori in chinuri groaznice. Deși e rău. E bine sa te târăști prin viată in loc sa ti-o trăiești.  Asta suntem. Un popor care si-a ales un sistem de valori sada-masochiste, in care plăcerile sunt interzise și suferința e încurajata.

Sunt OK cu legea belgiana și mă bucur ca măcar in tari mai evoluate lucrurile se mișca. Sunt ok cu legea așa cum este ea și nu cum este prezentata pe la noi. Cu faptul ca eutanasie rea e doar o ultima varianta când orice altceva a eșuat și tot ce a mai rămas e doar chin. Sunt de acord cu ea atâta timp cat este alegerea bolnavului (pentru ca daca nu mai are capacitate cerebrala practic nici nu mai contează, orice decizie ar fi vizează doar o bucata de carne) . Sunt de acord in condițiile in care viată trebuie încurajata atât cat se poate, atâta timp cat bolnavul are toate obcinile la dispoziție și le-a încercat și nu mai vrea. Sunt de acord atâta timp cat tot ce i se poate oferi pentru a proteja viată nu a funcționat. Sunt de acord atâta timp cat ultimul cuvânt, când toate au fost spuse și făcute aparține lui, cel ce are de ales.

Pana una alta iată un documentar excepțional despre eutanasie. Este realizat de bine-cunoscutul autor de ficțiune Terry Pratchett, diagnosticat cu Alzheimer, boala care a fost și motivul realizării acestui documentar. Este dur, este sfâșietor, dar îmi pare cinstit și consider ca trebuie văzut.

In același timp tocmai am dat peste următorul articol legat de un băiețel diagnosticat cu cancer și care a decis sa întrerupă tratamentul. Cred ca spune multe despre posibilitatea decizionala a unui copil. Nu despre toți, dar despre el. și pana la urma legea in cauza specifica excepțiile, nu regula.

[responsive_youtube http://www.youtube.com/watch?v=slZnfC-V1SY&hd=1]

 

comments