Cand esti mic e simplu. Lucrurile sunt ceea ce crezi ca sunt. Mai cresti, te lovesti, mai inveti, iti dai seama ca lucrurile nu sunt niciodata ceea ce crezi ca sunt si iti pui perceptia la indoiala. Mai apoi, daca se intampla sa se intample, realizezi ca lucrurile nu sunt niciodata altceva decat ceea ce crezi ca sunt. Iar cele 2 credinte precedente nu sunt cu nimic invalide. Si asta e natura lumii perceptibile, restul e un nimic nedefinit.

 
Asa ca o sa revin putin la subiectul de fata, al credintei, subiect care ma fascineaza de cand eram mic. Am crescut intr-o familie fundamental crestina si desi niciodata nu mi s-a impus un anumit sistem de credinte, inevitabil a ajuns sa faca parte din mine. SI iata-ma, un copil de 8 ani se roaga disperat in fiecare seara, cateodata cu lacrimi in ochi sa fie fie ferit de nedreptatile lumii. Dar ferit nu este, pentru ca desi intr-un sistem de referinta mai mare si pseudo-obiectiv ceea ce i se intampla paleste in comparatie cu altele, el percepe totul ca pe o nedreptate crunta. Ii moare pasarea si plange o saptamana dupa ea. Nu intelege de ce i se intampla lui asta. Da vina pe el insusi. Poate ca e masturbarea. Masturbarea a descoperit-o dintr-o joaca pe la varsta de 6 ani si era atat de entuziasmat de ea incat isi imagina ca e inventie proprie si isi dorea sa invete si pe altii. Asta inainte sa afle ca in fapt e un pacat. Poate ca l-a vazut doamnedoamne. Pacatuieste si pacatul se intoarce impotriva lui, e clar. Continua sa pacatuiasca, de fiecare data cu un sentiment crunt de vinovatie. Nu intelege cum ceva ce ii face placere si nu face rau poate sa fie pacat. Ce fel de Dumnezeu e ala ? Ce fel de Dumnezeu sadic te obliga sa il iubesti si sa crezi in el oferindu-ti alternativa iadului ? Cum poate vorbi de iubire, iubire care ar trebui sa vina  natural, si sa te oblige la ea ? Se vede arzand in iad, isi imagineaza cum e.  De ce exista moarte, de ce exista suferinta ? De ce , de ce, de ce ?  Dar misterioase sunt caile Domnului. Si uite asa m-am tarat prin copilarie, mereu in angoasele intrebarilor existentiale, mereu nemultumit, mereu in cautare, mereu devenind si niciodata fiind. Frica de Dumnezeu a persistat o buna perioada, prin natura ei impiedicand insasi intrebarile pe care le puneam.  In cele din urma ele au disparut  (pentru ca raspuns nu pot avea) . Am invatat, odata cu descoperirea drogurilor in care cautam un nou raspuns, ca exista o infinitate de perspective asupra aceluiasi lucru, ca adoptarea sub orice forma a unei paradigme mentale diferite si a altui sistem logic face ca lucrurile sa fie fundamental diferite. Tot ce era absolut s-a naruit.  Insa abia mai tarziu, odata cu psihedelicele am realizat cam cat de adanca e vizuina iepurelui. Am intrebat-o pe Alice, ca sa spun asa. Si odata ce privesti adevarul in ochi, vezi ca nu are nicun sens  si lucrurile nu mai sunt la fel (sau are sensul pe care i-l dai, inseamna acelasi lucru). Am intrat , cred, in randul idealistilor sau oricum a celor care cred ca realitatea si cel care o percepe sunt totuna.  Am pierdut printre altele capacitatea de a judeca oamenii, atat de utila in a da lucrurilor sens. Nu de fatada, in rationamentul de zi cu zi, ci la un nivel mai fundamental. Fiecare are dreptate si nu exista exceptii. Si oricum, toate sunt totuna.Si desi liberul arbitru e o iluzie a ego-ului, si desi nu mai sunt capabil sa judec oamenii (repet, la un nivel fundamental), asta nu  inseamna ca nu pot sa schimb, sa fac lumea sa isi puna intrebari. Sa schimb atat cat e posibil sa schimb si sa accept faptul ca eu insumi sunt o iluzie. Am pierdut frica de moarte cu care am avut oricum placerea de cateva ori sa ma intalnesc. Ideea ei ma intristeaza, ideea ca eu in forma asta nu voi mai fi ma intristeaza si e normal, ego-ul e programat sa isi apere existenta. Ma intristeaza lucrurile nefacute, neimplinirile si deciziile pe care nu le inteleg si nu imi dau seama cum de le iau. Iar in final cred ca moartea, dincolo de mahneala asta e cel mai bun lucru care se poate intampla. Sper sa ma loveasca fara sa stiu, fara sa simt nimic, fara sa ii simt apropierea.
 
Revenind la religie: Nu inteleg religia si orice credintia auto-limitativa si intoleranta. Cand spun ca nu inteleg nu e vorba de ratiune, e mai mult un “de ce ?” sec si retoric . Nu inteleg religia , dar nu ca idee a credintei, credinta care face parte oricum din sistemul logic al omului si fara de care nu poate exista. Ci ca manifestare a ei in majoritatea cazurilor, ca mod in care ea se raporteaza la alte persoane in afara celui ce crede, ca fel in care individul e facut sa se simta sau alege sa se faca singur. Asa cum nu inteleg nicio manifestare a credintei care implica umilinta, mizerie, ura.  Dintr-o infinitate de lucruri in care poate crede omul alege de cele mai multe ori sa creada in lucruri care il fac nefericit si fac si pe el si pe altii. Poate pentru ca e mai simplu asa, delega toata responsabilitatea altcuiva, nu mai judeca daca binele si raul lui sunt absolute. Nu inteleg cum singurul lucru ce poate fi trait, real si anume clipa de fata si-o neaga constant si isi amana viata intr-un viitor incert, intr-un oarecare rai care e oricum numai AICI, ACUM nu. Si de parca suferinta pe care ne-o cauzam nu e suficienta, o dam mai departe copiilor nostri pe care la randu-ne ii modelam dupa chipul si asemanarea noastra.
Vad in jur oameni tristi, oameni care urasc pentru ca asa au ales sa o faca, oameni care il vad pe diavol in orice si in toate, oameni care judeca si actioneaza impotriva fericirii altora daca nu corespunde cu imaginea lor, luandu-le posibilitatea de a fi ei insisi, de a fi liberi sa iubeasca si sa fie iubiti. Iar daca nu e diavolul sunt masonii, daca nu sunt masonii sunt evreii sau ungurii, comunistii sau chinezii. Intotdeauna un papusar in umbra, intotdeuna un rau, o apocalipsa, intotdeauna o decadere sociala. Isi fac tot timpul prorpriul rai si iad, propriul diavol si apoi il numesc diferit. Pentru totdeauna auto-condamnati, pentru totdeauna condamnand. Homofobie, nationalism, extremism islamic, extremism crestin, razboi pentru pace, razboi impotriva terorii, afirmatii contradictorii si  se auto-anuleaza si in acelasi timp au logica precum celebrul doublespeak din 1984. Toate, fara exceptie, privite din interiorul celui ce adopta respectiva credinta facute pentru un oaresicare bine, oricare ar fi el. Toate facand rau altora cu un alt sistem de valori si idei. Nu inteleg cum un sistem logic poate sa fie atat de inchis unei schimbari incat sa faca atat de mult rau, atat de consistent, atat de mult timp. Ma dispera si ma macina, aleg sa nu ignor si regret asta iar ce imi fac imi fac cu mana mea. Nu atac sistemul de credinte al nimanui ca fiind fals, dupa cum spuneam nu are cum sa fie. Insa pot sa il arat cu degetul atunci cand el nu lasa alti oameni sa fie fericiti si nu lasa nici pe ei insisi sa fie fericiti acum. Iar dupa afirmatia precedenta poate in sfarsit sa inceapa acel ras isteric in care degetul aratat se intoarce asupra celui ce il arata. Pana la urma e o mare hala de oglinzi…
 
Iata-ma, sunt eu ! Ma privesti, te privesc, esti cum te vad si sunt cum ma vezi, suntem totuna dar atat de distanti. Ne definim si prin natura definitiei ne separam iar cand ne gasim incetam sa mai fim. Si dansam acest dans la infinit, intotdeauna pentru totdeauna.
 
Exista  bucle logice si bucle logice, unele frumoase, elegante, evolutive si altele pierdute in ele insele, repetitive, autoperpetuante, blocate pe aceleasi patternuri. Obosite si obositoare, se invart in neant pana cand matematica din spate le pierde, dispar si apoi nici nu au existat vreodata doar pentru a reveni si a se repeta pe ele insele in alta forma.
In a 6-a zi omul l-a creat pe Dumnezeu dupa chipul si asemanarea lui: rau dar bun, egoist si darnic, ipocrit, plin de sine si razbunator, duplicitar. Iar din a 7-a zi omul nu s-a mai odihnit vreodata.
[responsive_youtube http://www.youtube.com/watch?v=YobD4URj6uc]
[responsive_youtube http://www.youtube.com/watch?v=xU2zF8tdFWQ]
 

comments