…Europe’s final meters of land. Right there in the first photo, I’m standing above them, in the westernmost place, Cabo da Roca, Portugal. It kind of feels strange being there where the old continent ends
And not far from there but far from the tourist’s track is praia da ursa, one of the most beautiful places in all Portugal and also one of the most inaccessible. Google earth tourism seems fun until you find out just how difficult it is to get to a certain point that looked good on a photo. And praia da ursa is one of those places. On the old road that leads there there’s a sign that said “danger, unsecured beach. For emergency call 112”. But the fact is there is no signal down there, is standing below a few hundred meters of rock, very hard to climb. In fact the beach is mostly deserted, in the middle of the season the only people there were a couple having innocent, beautiful sex. And no, I’m not showing you the photos 😀 .
and sometimes there are these moments between night and day when the city becomes one of the most surreal and beautiful image one can imagine..
Barcelona
I usually don’t write about something else than photography, but this time I feel is somehow my duty. As you know I work in the gaming industry. As an industry, it has little margin for something that is unsure to sell, something experimental, something more art oriented rather than existing bad recipes. So basically “the industry” only manufactures the same existing games over and over, with the same compromises made for accessibility and mass-market, the same action packed brainless, soulless, kitschy pieces of shit. Of course there are exceptions even in the high budget area with some developers taking huge risks to push onto the market games that have potential not to sell. Sometimes they make it, most of the time they don’t. And it’s a real pity since gaming platforms have the potential to push art to a new evolutionary step through interactivity, where the viewer becomes a part of the art piece. And that can be the one and only final step in modern arts, it cannot go beyond total immersion, it can only evolve around this idea along with technological evolution.
I think I’m going to switch to English from now on, no point in having half the visitors from outside the country and not understand one word. Besides, this may keep my parents from reading something perhaps compromising 🙂 . Comments are welcomed in any language.
Anyway, some photos from Rome. Rome was the first of the 3 major cities I stayed in last month (a lot of other small ones). In my opinion it’s not the nicest place on earth (good for photos nevertheless), however it has some stunning nearby towns that you won’t find anywhere else.
The color photos in another post.
Da, stiu, sunt un pervers 🙂 . Stau cu teleobiectivul la distanta si imi bag nasul in intimitatea publica a oamenilor… de sex feminin .
Lasand gluma la o parte, frantuzoaicele sunt foarte, foarte frumoase. Cam toate. Si pe langa frumusetea naturala au si o eleganta deosebita in feul in care se imbraca si se poarta.
Scuzati faptul ca multe dintre poze sunt oblice, “inclin” sa cred ca pe moment mi s-a parut ca ajuta la incadrare, dau mai mult dinamism fotografiei. Ceea ce poate e adevarat, dar puse una langa alta tind sa devina plictisitoare. Dar asta judecati si voi.
Sa lasam deoparte peisaje pe care le-am tot postat, lasand o clipa loc dof-ului ingus, iso-ului mare si a oamenilor. Deci, va prezint doi prieteni, o pisica, Barcelona. ( Thanks for all, guys ! )
ps: cica in ultima poza as fi eu, la cererea publicului. Dar nu m-as crede pe cuvant.
pps: autorii acestui site va reamintesc ca nu incurajeaza fumatul de orice natura, si acesta este extrem de daunator sanatatii.
Sunt la Paris. Sau ma rog, eram pana acum cateva ore. Sau inca sunt, dar doar cu mintea. En fin.
Sunt la Paris, facand ceea ce fac eu de obicei, ma plimb pe strazi imortalizand clipe. Daca e ceva ce am invatat in ziua asta e sa nu subestimez niciodata puterea unor cuvinte. Vorbesc la telefon cu un amic, ii povestesc cam cum e pe la Paris, cum in ciuda a ceea ce vad pe la televizor, nimic deosebit nu se intampla. Ei bine nu trece o ora si se intampla. In fata statiei de metrou de langa Louvre vad 2 barbati ca se cearta, unul alb si altul de culoare. Initial am crezut ca e doar o incaierare oarecare asa ca primul gand a fost sa fac ceea ce orice cetatean cu simt civic ar face: sa scot aparatul foto. Insa foarte rapid lucrurile evolueaza intr-o chestie mai serioasa, si barbatul alb scoate o pereche de catuse si incearca sa i le puna celuilalt, care opune rezistenta. Deja dupa catuse si echipamentul ce se vedea pe sub vesta am tras concluzia ca e vorba de un politist sub acoperire. Cativa pumni, suspectul tot incearca sa scape, politistul scapa catusele si il tranteste pe suspect la pamant, tinandu-l cu disperare de tricou in timp ce acesta se zbate disperat sa scape. Politistul striga ceva ce peare a fi o chemare de ajutoare, dar lumea din jur se da deoparte. Il intreb, deloc nelinistit, daca e politist:
-police ?
-yes, police. help !
Stau cateva secunde, ezit, in cele din urma mai mult de forma incerc sa il ajut si eu tinandu-l pe suspect ca sa ii poata pune catusele. Cu ocazia asta incasez si un picior in fata, suspectul scapa. Am apucat cateva secunde sa ii vad privirea, cea mai recunoscatoare privire pe care am vazut-o vreodata. Apoi ma intorc si ma uit la politist, plin de sange si suparat ca a esuat misiunea. Si imi dau seama ca tot circul asta probabil nu era pentru altceva decat pentru cateva grame de iarba. Am vrut sa il intreb pe politist daca merita sa isi riste viata pentru atata lucru, dar renunt. Ma uit in jur, o gramada de lume de culoare care arunca priviri urate politistului, si simtindu-ma vizat, ma retrag rapid la metrou si fug acasa. Da , nu se intampla nimic interesant la Paris.
Pentru mine s-a terminat cand aveam vreo 11 ani. Acel univers fantastic in care orice era posibil doar pentru ca eu credeam asta. Acel univers in care stateam zi de zi si construiam o racheta care sa ma duca in spatiu, folosind cu nerusinare atasul de la motocicleta bunicului meu. Imi amintesc si acum cat se poate de clar schitele desenate, sistemul de propulsie cu niste arcuri conectate la o pereche de aripi scurte situate in partea de jos a rachetei. Am fost unul dintre cei mai inventivi copii din bloc, de multe ori faceam machete functionale din carton a diversilor Transformers si Macron pe care ii vedeam zi de zi pe tvr, si apoi ii dadeam la schimb pe diverse obiecte. Armele din “aventurierii spatiului” facute din polistiren si spre final niste pixuri care aveau in partea exterioara un rezervor de carbid, adaugam apa iar gazul era evacuat prin mina de la pix, care nu mai avea bila. Distractie garantata cu focul. Si lista ar putea continua la infinit, dar poate alta data.
Apoi pe la 11 ani m-am indragostit prima oara, lucru atat de simplu si fatal pentru tot ce insemna inocenta mea si lipsa de griji. Atunci, printr-un refuz m-am hotarat sa fac ceva, sa impresionez. Mi-au cumparat ai mei curand calculator si in scurt timp faceam animatii in corel draw, folosindu-ma de delay-ul extraordinar al programului, care afisa layerele din spate in fata unul cate unul. Apoi Corel Photopaint, corel move, pov si in cele din urma Max, iar restul e deja pe net. Mijloacele nu si-au servit niciodata scopul, dar macar am reusit sa fac o cariera din asta si sa imi faca placere. Dar imi lipsesc enorm zilele acelea, chiar daca pe atunci imi lipseau enorm zilele acestea.
We use cookies to enhance your experience while using our website. If you are using our Services via a browser you can restrict, block or remove cookies through your web browser settings. We also use content and scripts from third parties that may use tracking technologies. You can selectively provide your consent below to allow such third party embeds. For complete information about the cookies we use, data we collect and how we process them, please check our Privacy Policy
