O noua lege europeana sustine “dreptul de a fi uitat” pe internet si insista ca Google sa stearga la cererea doritorilor linkurile catre site-uri a caror informatie fac referire la persoana in cauza si pe care le considera irelevante sau inadecvate. Ce frumoos si boem suna, aproape ca imi aduce aminte de Eternal Sunshine. Exceptand ca la o analiza mai amanuntita este o portita pentru o gramada de lucruri neplacute.
Pana acum internetul functiona dupa niste principii clasice. Undeva aparea un articol, o pagina web care era preluata (atunci cand merita) de catre alte site-uri, postata pe facebook si preluata de motoarele de cautare. Dincolo de viralitatea (sau nu) imediata a informatiei google servea ca o biblioteca universala in care intreaga istorie a internetului era tinuta. Chiar si atunci cand sursa informatiei disparea exista o varianta cache-uita pe care o puteai viziona oricand. Si iata ca intreaga civilizatie contemporana e construita in jurul cautarii pe google. Daca vrei sa stii ceva dai o cautare rapida iar daca nu gasesti nimic atunci nu exista. Este memoria noastra colectiva. Daca Stalin ar trai si-ar inlocui instant practicile de stergere a oamenilor din fotografii cu cea a stergerii din rezultatele Google. Dar sa nu exageram, nu ? Aici e vorba de drepturi pentru ca insasi legea e formulata ca un “drept”.
Dar sa luam un simplu caz ipotetic. Sa ne imaginam ca o companie x face o magarie y. Sa spunem ca acea companie e implicata intr-un scandal in care cateva sute de oameni s-au imbolnavit grav ca urmare a folosirii unui anumit pesticid folosit de respectiva companie. Apar o multime de articole legate de respectiva companie, fiecare din articole insotite de marturiile unor victime, sa spunem 20 dintre ele. La un an dupa compania isi da seama ca nu ii face placere acest PR negativ, afectate fiind afacerile si imaginea curenta. Tot ce are de facut respectiva companie este sa convinga una, nu mai multe, din cele 20 de persoane sa faca o cerere catre Google sa stearga toate linkurile catre paginile in care aparea marturia lui pe motiv ca nu mai este relevanta sau o gaseste stanjenitoare. Pam-pam. Un google despre respectiva companie brusc va returna in cel mai bun caz mult mai putine informatii riscand sa o faca sa para imaculata.
Cred ca nu trebuie uitat faptul ca internetul serveste societatii actuale ca o forma de memorie colectiva iar motorul de cautare este metoda de acces la ea. Daca metoda de acces la arhive este impiedicata sa functioneze in mod organic actiunile noastre ca umanitate se vor face in mai putina cunostinta de cauza. Internetul merge asa cum merge pentru ca functioneaza asa cum functioneaza. Nimic nu e batut in cuie si totul se schimba dar intotdeauna ar trebui sa existe intrebarea: E oare bine ? Personal consider pericolul creat de acesta leg la fel de mare precum cel creat de legile din state in privinta “net neutrality”. Euroopa din fericire a scapat de acest pericol dar in acelasi timp si-a pus in cap altul. Desigur ca se poate spune ca informatia este acolo, trebuie sa stii sa o cauti insa intregul concept de a trebui sa stii sa cauti duce cumva lucrurile in era pre-internet si unde acapararea de informatie era rezervata elitelor. Faptul ca masele sunt potential private in felul asta de accesul la informatie mi se pare ca ar putea duce lucrurile cu zece ani in urma.
Si totul din motivul egoist de a ne proteja imaginea, pentru ca altii sa ne vada asa cum vrem noi sa ne vada si ceea ce am facut sa fie dat uitarii daca nu mai corespunde. Totul pentru ca e mai simplu decat sa ne uitam unii la altii si sa invatan nu sa uitam ci sa iertam si sa ne acceptam pentru cum suntem. Si sa acceptam trecutul ca trecut in loc sa il tot stergem la infinit sortiti fiind sa repetam aceleasi greseli pentru ca in aparenta nu au fost facute niciodata, nu ne-a convenit asta. Fara greseli, fara trecuturi dubioase nu invatam si fara sa invatam stagnam. E chiar atat de simplu.
Dar pe de alta parte poate ca ideea evolutiei nu e neaparat una buna, poate stagnarea e mai ok.
Stalin , exercitandu-si “dreptul de a face pe altii uitati”
mișto cazul tău.
uite-l pe al meu: tu scrii mizerii de compania mea pe wordpress, anonim. eu dau in judecată wordpress, ca să aflu numele tău și să rezolv problema cu tine. judecătorul nu acceptă dosarul, că nu îl înțelege. eu rămân cu numele pătat.
Misto si cazul tau. Dar si cazul tau 2 (nu stiu cat de ipotetic era cazul respectiv):
Toata lumea de care ai scris vreun cuvant nasol pe vreun post trimite notificare la google pentru ca articolul respectiv sa nu apara in search. Avand in vedere stilul tau de a scrie sunt convins ca nu ar fi putini. Din pacate pe google cel putin site-ul tau inceteaza sa mai existe pentru ca lumea a considerat irelevanta, neactuala sau jignitoare aparitia numelui lor acolo.
Personal privesc lucrurile din punctul de vedere al castigului intregului versus castigului individului. Daca toata lumea castiga in felul asta in mod personal, intregul pierde si se rasfrange in cele din urma si la nivel personal.
îmi place să cred că sunt ok și pe defăimare și pe calomnie. adică nu m-am apucat să înjur oameni aiurea. Dar aici nu era vorba de mine (neapărat), ci de noi ca români și de cum înțelegem problema. internetul românesc e plin de oameni care scriu căcaturi despre oameni și companii doar pentru că pot, și când sunt confruntați cu cererea de dovezi, ți se răspunde prompt cu “îmi bag pula-n mă-ta”. așa am înțeles noi democrația.
Da, dar faptul ca ti se ofera ceva ce iti rezolva problema (printre altele) nu face ca acel ceva sa fie bun in sine insusi. Adica problema consta in acel “printre altele”. Nu m-ar fi deranjat nimic daca era o lege bazata pe inchiderea unor linkuri ce poti dovedi ca sunt calomnioase si/sau contin informatii false. Dar in forma actuala poate sa fie orice, oricine poate da jos orice doar pentru ca e mentionat.
Interesant ce zici, dar cred că e și mai rău. Compania respectivă nu trebuie să se obosească să “convingă” pe nimeni. Tot ce trebuie este să sublinieze faptul că, dpdv moral (și, posibil, juridic), în contextul acestei legi, nu există nici o diferență între o persoană fizică și una juridică. Ca atare, compania în sine are tot dreptul să fie uitată și ea, și poate înainta direct cereri către stăpânii internetului, fără intermediari.
Nu cred ca e asa rau, in EU companiile (mai degraba corporatiile) nu se bucura de aceleasi drepturi ca in state si nu sunt cetateni europeni. Dar cine stie, poate se va intampla si asta. Oricum cred ca la primele cazuri controversate (sa zicem ca un ucigas in serie face o cerere de genul) lucrurile se pot schimba.